În Londra din timpul Războiului Rece, Harry Compton (Anthony Perkins) lucrează pentru serviciile secrete rusești. Racolat în urma unei concedieri, Harry nu pare să aibă stofă de spion. Gesturile sale delicate, sensibilitatea sa, minciunile care i se citesc imediat în privirile pierdute și în vorbele bâlbâite îl fac un agent nu tocmai secret. În plus, în timpul misiunii sale, se mai și îndrăgostește de superba, dar naiva Penelope Lightfeather (Brigitte Bardot), o angajată a individului de la care trebuie să sustragă documentele unei operațiuni NATO.
Cei doi actori legendari ne împărtășesc romanța unui cuplu visător și copilăros, pierdut în comploturi internaționale, printre documente compromițătoare și în toată confuzia speculativă a acelor ani; iar franceza lui Perkins e o adevărată surpriză! Ba mai mult, ceea ce frapează din prima este acel tip de convenție lingvistică specifică Hollywood-ului. Suntem obișnuiți să îi auzim în filme pe francezi vorbind în engleză, însă invers, mai rar. Iar aici, portretele londonezilor care vorbesc ca niște parizieni aduc o perspectivă inedită asupra întregului paletar de spionaj.
Prin povestea spumoasă a romancierului Charles Exbrayat, precum și prin regia curajoasă a lui Edouard Molinaro, filmul ia forma unei comedii romantice cu accente noir, pe alocuri absurdă, pe alocuri parodică, pe alocuri centrată pe moravuri: “Soțul meu mi-a oferit cel mai extravagant cadou de când suntem împreună: încrederea sa.”, afirmă o doamnă înainte să dea de gol așa-zisele secrete de stat pe care soțul i le spusese intenționat, știind cât e de vorbăreață.
Tot acest spectacol buf prinde și o formă pe măsură. Personajele se mișcă ba pe repede înainte, ba au parte de mici intervenții animate, iar camera lui Andreas Winding plonjează spontan din unghiuri amețitoare, mimând jucăuș acea lume naivă, ca și cum descoperim uneltirile abracadabrante ale adulților prin ochii unui copil omniprezent. Iar anumite secvențe par de-a dreptul fantasy, precum tentativa lui Harry de a se infiltra după documente dându-se drept vănzător de aspiratoare. Mașinăria pare să prindă viață și să se revolte, suflând frenetic toate documentele din casă.
Filmul ne pune în gardă vizavi de ce anume declarăm ca fiind prostie și ce nu. Suntem tentați să îi privim pe cei doi îndrăgostiți drept netoți, doar că, în același timp, tot acel grup de spioni care le pune destinul la încercare e și mai și. Tot așa cum Harry nu își poate stăpâni emoțiile vizibile, tot așa cum Penelope se dă întruna de gol, așa și periculoșii agenți secreți devin niște adevărați bufoni.
Singura doză de înțelepciune pare să vină din partea bunicii Penelopei, o doamnă simpatică și primitoare, de o bunăvoință aproape supranaturală. Nu îi e frică de nimic, nu reprimă nimic, nu îi scapă nimic. “Ah, ați venit să mă omorâți? Puteți să îmi dați douăzeci de minute să mă pregătesc?” Cât despre Penelope, nepoata ei blondă sexualizată în spiritul epocii, statutul ei reflectă o mărturie dulce-amăruie a societății de odinioară. Însăși Brigitte Bardot era stereotipizată în presă și, astfel, în ochii publicului larg, etichetată drept “blondă.” Probabil că și din acest motiv a ajuns să aibă la rândul ei reacții bizare pe platou, stârnind și acele zvonuri vizavi de avansurile ei îndreptate agresiv către Perkins, despre care știa că nu e atras de femei.
Însă dincolo de politicile de gen ale anilor ’60, dincolo de picanteriile sau abuzurile mai mult sau mai puțin dureroase din timpul filmărilor, Une ravissante idiote rămâne o caricatură hazlie, ușoară și surprinzătoare; unica și încântătoarea colaborare a acestor doi mari actori.
Une ravissante idiote (1964) poate fi urmărit vineri, 1 iulie, ora 19:40, numai la TV5 Monde
