În 2009, Avatar uimea lumea întreagă cu un mănunchi de noi tehnologii care-ţi ţineau ochii lipiţi de ecran, distrăgând atenţia de la faptul că scenariul nu era altceva decât o repovestire în cheie SF a clasicului Pocahontas. În vremuri când familiarul (şi nu inovaţia) pare să fie metoda marilor studiouri pentru a-şi atrage publicul şi a-l convinge să se despartă de câteva zeci de lei, Avatar: The Way of Water repetă performanţa tehnică şi, fără să fluture vreun stindard al orginalităţii narative, măcar nu plictiseşte de-a lungul celor trei ore ale sale. De fapt, am spune că puţini spectatori vor simţi cum trece timpul...
Acţiunea are loc la mai bine de un deceniu de la evenimentele din primul film, când Jack Sully (Sam Worthington) şi Neytiri (Zoe Saldana) au deja patru copii şi îşi duc existenţa în inima junglei pandoriene, fericirea şi siguranţa fiindu-le umbrite de colonia umană aflată la doi paşi şi hotărâtă să devină un nou cămin pentru întreaga umanitate. Sosirea unei clone a lui Miles Quaritch, villain-ul primului film, va distruge o dată pentru totdeauna pacea din comunitatea Na'vi, obligându-i pe Sully şi ai săi să caute refugiu într-o altă zonă a Pandorei, sălaşul triburilor acvatice. Dar liniştea nou dobândită e doar temporară, căci războiul şi dorinţa de răzbunare a lui Quaritch îi vor descoperi curând şi aici.
Ca fantezie escapistă, Avatar 2 funcţionează perfect, deşi o parte a publicului va fi uimită (şi poate uneori chiar deranjată) de efectele deciziei lui James Cameron de a filma totul în 48 de cadre pe secundă (în comparaţie cu clasicul 24). Decizia are atât consecinţe pozitive, anume o extraordinară claritate a imaginii şi posibilitatea de a vedea detalii mai fine decât ai văzut vreodată la cinema, dar şi negative, iar aici trebuie să pomenim o sacadare bizară a mişcărilor personajelor. În orice caz, Avatar 2 arată de o mie de ori mai bine decât Gemini Man, exerciţiul de vanitate al lui Ang Lee, pe care îl recenzam în 2019 drept "necinematogfic" şi "nenatural". Poate şi Avatar 2 este o idee nenatural, dar cu siguranţă este şi imersiv, noua tehnologie potrivindu-se mult mai bine unei lumi fantastice ca Pandora decât realităţii mai familiare din Gemini Man.
Nu o să stăm să discutăm aspectele politice ale sequelului şi problema sa cu obsesia hollywoodiană, aşa-numitul "complex al salvatorului alb". Trebuie spus totuşi că James Cameron pare să fi gândit o scuză de trei ore la adresa comunităţilor de amerindieni, omagiindu-le stilul de viaţă şi curajul în faţa invadatorului alb. Ah, şi Avatar 2 pune această scuză pe stop pentru a a-şi cere scuze un sfert de oră balenelor măcelărite în diverse regiuni de pe glob, arătând cu un delirant şi chiar deranjant lux de amănunte cum oamenii vânează o specie de balene inteligente de pe Pandora.
Dincolo de aceste consideraţii, Avatar 2 categoric merită văzut la cinema. Filmul promovează câteva valori precum pacea, dragostea faţă de familie şi respectul faţă de natură care îl vor face ataşant chiar şi pentru cei care văd cât de generică şi fumată este povestea. Dar, chiar şi după ce reciclează mai toate locurile comune din alte filme despre comunităţi în conflict, lui Avatar 2 nu-i lipsesc emoţia şi acea senzaţie de pericol iminent care te îndeamnă să-ţi promiţi că vei da totul, chiar şi viaţa, pentru a-i apăra pe cei dragi de un invadator pe cât de lacom, pe atât de brutal. Aici sequelul câştigă puncte semnificative în faţa filmului original, în mare parte datorită faptului că Jake şi Neytiri au acum copii pe care îi vor proteja cu orice preţ.
Desigur, un film ca Avatar 2 nu are nevoie de cronici şi nici de promovare, pentru că toată lumea se va înghesui la cinema, măcar să se dumirească dacă a meritat aşteptarea de 13 ani. Deşi noi îl considerăm un nou cui în coşciugul originalităţii hollywoodiene, nu ne-a părut deloc rău să petrecem trei ore pe Pandora.
În caz că te întrebi dacă nu cumva pe lungul generic de final este vreo scenă pentru care merită să aştepţi în sala de cinema, iată că nu este. Pe generic vei putea vedea, în schimb, alte cadre superbe cu Pandora.
