Babylon, de vineri, 20 ianuarie, pe marile noastre ecrane, inclusiv în format IMAX, recreează o variantă departe de orice romanțare a primelor decenii ale studiourilor de film de pe Coasta de Vest. Este epoca tumultuoșilor ani '20 ai secolului trecut, cinematograful a descoperit recent filmul vorbit.
Însă glamour-ul acestei epoci vine împreună cu toate depravările posibile: actori, regizori, oameni de platou se regăsesc cel mai bine în orgii ce pe alocuri alunecă în sadism, ce par desprinse din filmele lui Pier Paolo Pasolini sau din Eyes Wide Shut, al lui Kubrick. Cocaină, alcool (pentru că - deși e Epoca Prohibiției - există și oamenii și mijloacele ca ea să fie fentată), plăceri carnale. E lumea în care totul e permis.
Dacă e vorba de Babylon, personajul lui Margot Robbie este – metaforic - „Desfrânata Babilonului” din Biblie, care strânge toate atributele depravării, de la alcool și droguri la promiscuitate. Și, totuși, nu e sinistră – are o latură umană cât se poate de sensibilă și - totodată - care, ca orice ispită a răului, e atrăgătoare și, în cele mai rele clipe ale ei, reușește să atragă compasiunea. Nu doar a bărbatului îndrăgostit de ea, ci și a publicului. Iar atunci când dispare la un moment dat în noapte, poate că se întoarce din întunericul de unde a venit.
În schimb, personajul lui Brad Pitt este cel care a cunoscut celebritatea și succesul pe măsură ce lumea a descoperit cinematograful ca pe un mijloc de distracție ieftin și facil, care aduce bucurie maselor (și bani mulți în buzunarele celor din industria filmului), așa cum el însuși se confesează. Și, totuși, cu durere, este martorul propriei decăderi, odată ce publicul nu îl mai agreează.
Personajul lui Diego Calva reușeștesă aducă un omagiu minorităților și să fie „political correct” prin personajul cel mai echilibrat, imigrantul mexican care prin calități autentice, plus o doză bună de șansă, atinge visul american. Sau nu? Hollywood-ul, prin personificările lui, îl va duce la distrugere. De la care se salvează și va renaște în alta parte.
Comicul salvează filmul, care altfel ar fi o satiră tenebroasă sau o lecție de morală și de principii. Comicul este savuros pe cât este, pe alocuri, de vulgar sau umor negru. Pe lângă el, este pe alocuri o speranță, o lumină pentru acea lume: faptul că filmele lor și personajele pe care le joacă pe ecran au o șansă la nemurire.
Și lumea lor, oricât de sordidă ar fi fost, va renaște de fiecare dată – așa cum descoperă personajul lui Calva, revenind peste douăzeci de ani la Hollywood, o altă lume – când filmele lor vor fi proiectate iar oamenii le vor îndrăgi.
Un film despre lumea filmului, așa cum nu o vedem de obicei și cum, poate, a fost acum exact o sută de ani.
