În ciuda unei poveşti pline de potenţial, filmul lui Isabel Coixet (care în 2008 i-a adormit pe mulţi la Berlinală cu Elegy) Nobody Wants the Night i-a făcut pe jurnalişti şi critici să se întrebe cu ce a convins organizatorii ca să-i cedeze onoarea de a deschide cea de-a 65-a ediţie a festivalului.
Juliette Binoche, cea mai premiată actriţă a festivalurilor europene (premii la Veneţia, Cannes şi Berlin), o interpretează pe americanca Josephine Perry, soţia exploratorului Robert Perry, pornit în 2008 să pună steagul SUA pe cel mai nordic punct de pe glob, Polul Nord. Hotărâtă să împărtăşească gloria soţului, Josephine retrasează itinerariul acestuia ca să-l aştepte la ultima tabără ridicată de expediţia lui înainte de confruntarea finală cu gheţurile din jurul Polului. Deşi toată lumea îi spune că iniţiativa ei e nebunească şi că şi-ar putea pierde viaţa, Josephine nu se dă bătută.
Filmul începe cu uciderea unui urs alb de către Josephine, iar satisfacţia exuberantă cu care aceasta se avântă spre animalul ucis, dansând în zăpada plină de sânge arată că nu avem de-a face cu un personaj obişnuit. Pofta ei de viaţă este contagioasă, iar mijloacele prin care convinge un explorator încercat, Bram (Gabriel Byrne) să-i conducă expediţia se schimbă de la lacrimi la admiraţia nemărginită pentru soţul ei, dar şi la flirt.
Din păcate Isabel Coixet nu se mulţumeşte cu prezentarea acestui personaj ieşit din comun în înfruntarea sa cu una dintre cele mai periculoase zone de pe glob, ci ţine să vorbească despre dragoste, puritate, maternitate, relaţiile dintre bărbaţi şi femei, prietenia absolută, sacrificiu, dar şi eterna luptă dintre civilizaţie şi natura sălbatică. Întâlnirea lui Josephine cu Allaka (japoneza Rinko Kikuchi), o tânără inuită, o face pe Isabel Coixet să-şi piardă din mâini personajele şi să provoace reacţii neverosimile, exagerate şi de faptul că franţuzoaica Binoche are un accent neaşteptat pentru o femeie din înalta societate americană, iar inuita Allika se dovedeşte a fi o vorbitoare suspect de bună de limbă engleză.
Muzica adormitoare a lui Lucas Vidal şi comentariile în voice over ale unui narator ce îşi face apariţia de-abia la sfârşitul filmului nu ajută nici ele ritmul inegal. Câteva imagini simbolice, ca de exemplu un patefon ce ar trebui să sugereze nu doar spiritul nepractic al eroinei, ci şi dorinţa ei de a aduce civilizaţie şi cultură într-un loc tributar doar curgerii anotimpurilor, comentează pe seama purităţii zăpezilor veşnice, deloc dornice să fie călcate în picioare. Şi multitudinea de rochii şi toalete ale lui Josephine, pe care aceasta le foloseşte cu încăpăţânare, deşi sunt atât de nepractice printre gheţuri, sugerează că regizoarea spaniolă şi-a luat multe libertăţi în aducerea pe ecrane a lui Josephine Peary.
Scriam ieri, când comentam programarea în deschiderea festivalului de la Berlin a acestei producţii lipste de star power internaţional, că lipsa de pe afiş a numelor cunoscute global ar putea fi compensată de calitatea filmului. Din păcate Nobody Wants the Night/Nadie quiere la noche nu se ridică la înălţimea aşteptărilor.
