Nu ştiu cum vedeţi voi lucrurile, dar Midnight in Paris (2011) este preferatul meu dintre filmele ultimilor ani ale lui Woody Allen, deşi nu e atât de „woody-allen”-esc precum producţiile sale de până în anii 1990 inclusiv. Însă, cu Blue Jasmine, premiera cu ştaif a săptămânii, Woody Allen se întoarce, este el în cea mai pură formă, la fel de efervescent în a face glume despre fricile oamenilor, chiar mai cinic. Ce e schimbat, însă, este tonul reflexiv-melancolic din final, când şugubăţul Woody Allen nu mai e dispus să facă haz de necaz.
Woody Alen se arată din nou pe sine, angoasa lui (de moarte?) fiind văzută aici ca încheierea vieţii (luxoase a) lui Jasmine... După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett) - membră a înaltei societăţi din New York - se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acestei din San Francisco, pentru a încerca să-şi pună viaţa în ordine. Jasmine ajunge la San Francisco într-o stare psihică fragilă, cu mintea tulburată de cocktailul zilnic de antidepresive. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i, în plus, capacitatea de a-şi asigura singură traiul. Jasmine începe să creadă că şi pentru ea există o speranţă când îl întâlneşte pe Dwight (Peter Sarsgaard), un diplomat care se îndrăgosteşte imediat de frumuseţea şi stilul ei sofisticat...
Unele dintre cele mai amuzante momente apar legate tocmai de starea depresivă a protagonistei. Apoi, Woody Allen ne apropie de sufletul şi mintea răvăşite ale lui Jasmine odată cu secvenţa de la masă, când iubitul lui Ginger, Chili (Bobby Cannavale), şi amicul lui scund, Eddie (Max Casella) o psihanalizează pe Jasmine, imediat ce aceasta ajunge în San Francisco, punând tot felul de întrebări incomode şi spunând lucrurilor pe nume, apoi trăgând concluzii cât se poate de dureroase pentru Jasmine.
Cate Blanchett prinde în interpretare toate nuaţele prăbuşirii interioare. Depresia, anxietatea, lupta păstrării aparenţelor... şi recurentul cocktail de medicamente, care ne aminteşte de un alt personaj al cărui univers interior se prăbuşeşte - protagonistul din Deconstructig Harry (1997). Ajungem să empatizăm cu această eroină, deşi nu e admirabilă - Jasmine a refuzat programatic să vadă adevărul şi se preţuieşte pe sine numai în raport de felul în care o văd ceilalţi. Jasmine seamănă dintr-un punct de vedere - cel al incapacităţii de a discerne între aparenţă şi realitate - cu Celia (Mia Farrow) din The Purple Rose of Cairo (1985).
Blue Jasmine e un film neapărat de văzut. Nu doar Blanchett, ci întregul cocktail de actori ridică filmul. Alec Baldwin, în rolul lui Hal, excelează în a sublinia relaţia formală cu personajul lui Blanchett, tocmai în prezenţa gesturilor afectuoase; Sally Hawkins (Ginger, sora lui Jasmine), o femeie simplă, plină de viaţă, întocmai ca ghimbirul pe care îl aranjează în raionul de legume unde lucrează, de obicei copleşită de distincţia lui Jasmine, chiar şi când aceasta e falită şi depresivă; apoi Bobby Cannavale, în rolul lui Chili, un macho ratat, dar cinstit, care spune lucrurilor pe nume fără procese de conştiinţă, când dur, când naiv şi plângăcios ca un copil. Salutăm şi prezenţa lui Louis C.K., în rolul lui Al, şi pe cea a lui Andrew Dice Clay, în rolul amantului, respectiv al fostului soţ al lui Ginger.
Ca o observaţie amuzantă de final, iată că „Blue” este o culoare norocoasă, de succes, culoarea anului cinematografic 2013. Blue Jasmine marchează revenirea lui Woody Allen, e şi ... „the Warmest Color” din viaţa lui Adèle („Blue Is the Warmest Color” sau „La Vie d'Adèle” lua Palme dOr-ul anul acesta la Cannes). „Blue” e parte şi din titlul unui alt film de pe lista mea de favorite, „Blue Valentine”...
Părerea ta
Spune-ţi părerea