Salinui chueok/ Memories of Murder (2003)
Încă de dinainte de mega succesul lui „Parasite” (2019), regizorul sud-corean Bong Joon Ho și-a demonstrat versatilitatea experimentând cu mai multe genuri de film (dramă, comedie, thriller psihologic, film polițist, horror, monster movie), genuri între care nu numai că migrează, dar le îmbină abil în filme ca „Madeo”, „Gwoemul” și, mai ales, în „Memories of Murder”.
Inspirat după cazul celebrului criminal în serie din Coreea anilor `80, poreclit și corespondentul corean al „Zodiacului”, Memories of Murder urmărește eforturile cam incompetente ale poliției de a elucida misterul din spatele acestui ucigaș romantic. Deși crimele sunt mereu anunțate, acest lucru mai mult îi derutează pe polițiști. Metodele lor neortodoxe, de-a dreptul stupide, devin dureros de amuzante. Unul dintre ei se compară cu un șaman crezând că poate identifica un criminal dacă îl privește în ochi, pe când partenerul lui nu prea stă la discuții cu suspecții. Iar pe măsură ce numărul victimelor crește, comunitatea și presa devin ultragiate de idioțenia poliției care, pe lângă faptul că tot arestează nevinovați și că îi forțează să dea declarații false, îi mai și lasă cu ochii umflați.
Însă „Memories of Murder” e mai mult decât un film polițist. Mai mult decât o dramă și mai mult decât o comedie. Pe lângă regia impecabilă și o imagine de-a dreptul copleșitoare, de-a lungul vizionării te încearcă o serie de emoții puternice și, pe alocuri, contradictorii, mai ales pentru că tematica filmului neagă existența oricărui adevăr absolut, tangibil și reconfortant. Astfel că, într-un fel straniu, ajungi ca spectator să resimți frustrarea polițiștilor neajutorați. Și o poți simți de câte ori vrei. Anumite detalii fermecătoare răsar abia la a treia vizionare.
Frenzy (1972)
Penultimul film al lui Hitchcock, „Frenzy”, e o comoară ascunsă printre cele peste 50 de titluri ale carierei sale. Pelicula surprinde prin detașarea și prin umorul de care maestrul suspansului dă dovadă la bătrânețe și, mai apoi, prin faptul că Hitchcock nu doar sparge „al patrulea perete”, ci îl demolează cu un buldozer și cu un zâmbet pe colțul gurii. Cheia ne-o oferă simplu și eficient prima secvență: pe cheiurile Tamisei, oficialii Londrei discută despre noi măsuri împotriva poluării. Însă, când mulțimea vede cadavrul unei femei plutind la mal, devine brusc fascinată de priveliște, ca și cum s-ar năpusti asupra unei vedete pentru poze și autografe.
Hitchcock nu doar că se autoparodiază, dar ne și provoacă să râdem de propria noastră perversitate, de propriile noastre obsesii pentru crime, moarte și scandal. De altfel, „Frenzy” e și genul de film polițist în care urmărești cu sufletul la gură nu doar confuziile polițiștilor, ci și încercările criminalului de a evada, diversiunile pe care le uneltește, precum și gafele și indiciile pe care le lasă în urmă.
Nevasta comisarului, o femeie casnică neimplicată direct în investigație, e singura care îl miroase pe adevăratul criminal. Seara după muncă, cei doi discută la cină despre caz, în timp ce ea își servește soțul cu delicatese franțuzești care mai de care mai scârboase. Iar el se preface că le adoră, din aceeași politețe și din același efort de a menține un echilibru casnic londonez.
O lacrimă de fată (1980)
De departe cea mai ingenioasă propunere regizorală pentru un film polițist românesc, „O lacrimă de fată” (în regia lui Iosif Demian) e un fals documentar filmat de o echipă de televiziune trimisă în Sălcioara, județul Mureș, pentru a documenta ancheta morții suspecte a unei anume Ana Draga, înecată în apele Mureșului.
Filmul e surprinzător și intrigant din mai multe perspective. În primul rând, toată investigația pare la limita realității cu ficțiunea. Sătenii intervievați, interpretați de actori neprofesioniști, sunt atât de credibili încât nu știi dacă te uiți la o ficțiune sau la știrile de la ora 20:00. Cât despre cum decurge ancheta, la fel ca în „Memories of Murder”, filmul te invită să îți faci propria investigație, să găsești proprii inculpați și să îți tragi propriile concluzii.
Ca și în „Baloane de curcubeu” (1982), tot al lui Iosif Demian, te întrebi cum a trecut acest film de cenzura comunistă. Un posibil răspuns ni-l oferă abordarea lui Petre Sălcudeanu, scenaristul filmului, care a reușit să spună o poveste cu dublu tăiș; adică ceea ce nouă ni s-ar părea ironic și subversiv, pentru alții e realitatea rurală comunistă, gri și nealterată.
În ciuda unei lansări contestate, filmul tot a fost proiectat la Cannes la doi ani după ce a fost lansat, adică în 1982.
„O lacrimă de fată” e disponibil online, atât pe Netflix, cât și pe platforma Cinepub.
Link către vizionare: https://www.youtube.com/watch?v=KYOEPkV2Z-4&t=438s
