Recunosc că nu sunt un mare fan al musicalurilor, însă acest format este cât se poate de ofertant prin capacitatea de a exprima emoții și atitudini contrastante, precum și prin felul în care se poate combina cu orice alt gen de film, fie că e o epopee comică, o tragedie sângeroasă sau o dramedie. Fiecare dintre aceste trei filme, pe care Cinemagia le recomandă călduros, se raportează altfel la ce înseamnă un musical.
Dancer In The Dark (2000, regia Lars von Trier)
Cum altfel să începem această listă decât cu un film pe care am putea să îl numim un „anti-musical”? Câștigătorul Palme D`or la Cannes în 2000, „Dancer in the Dark” ne împărtășește soarta tragică a Selmei, o emigrantă est-europeană din SUA care, pe măsură ce își pierde vederea și contactul cu realitatea, se refugiază în musicalurile vechi precum un copil în lumea fantastică a unui basm.
Selma strânge bani pentru ca fiul ei să se opereze iar boala degenerativă care îi răpește lumea din fața ochilor să nu îl afecteze și pe el. Însă pentru o femeie dezrădăcinată, împinsă de instinctul matern până la crimă, muzica devine un soi de idealism ironic. Iar actrița Bjork, recompensată și ea la Cannes pentru rolul ei, este de-a dreptul incredibilă.
O, Brother, Where Art Thou (2000, regia Joel & Ethan Coen)
În această variantă picarescă a Odiseei lui Homer transformată într-un musical comic, urmărim aventurile unor pușcăriași evadați prin Mississippi, în căutarea unei comori îngropate în urma unui jaf. Aici, George Clooney își dovedește cu vârf și îndesat talentul comic interpretându-l pe Everett Ulysses McGill, care este liderul celor trei pușcăriași doar fiindcă ceilalți doi (John Turturro și Tim Blake Nelson) sunt cam înapoiați mintal.
De-a lungul aventurilor bizare ale celor trei „stooges”, secvențele de musical funcționează ca un soi de cor antic, conturând portetul locului în care s-a născut blues-ul, dar și clanul Ku-Klux. De la convoiul de pușcăriași puși la muncă silnică ce sparg la unison piatra cu târnăcoapele, la seducătoarele sirene și la adunările sinistre ale KKK-ului, toată lumea își cântă crezul în triluri; inclusiv cei trei evadați, care compun un hit country, dar își cedează drepturile pentru un ciubuc încasat pe loc. Culmea, coloana sonoră a acestui film a depășit cu mult vânzările filmului în sine.
All That Jazz (1979, regia Bob Fosse)
În această capodoperă mai aproape de musical ca formă, dar mai complexă și naturalistă în conținut, Bob Fosse își transpune viața în alter-egoul său, Joe Gideon, (excelentul Roy Scheider) un regizor și coregraf care se bucură de culmile carierei sale, dar care se îneacă în excese, de la țigări, alcool, droguri și femei și până la un program de lucru cu mult peste puterile sale.
Ca și 8½ al lui Federico Fellini, „All That Jazz” este coșmarul calofil al grandomaniei unui artist care pentru a crea, e nevoit să se autodistrugă. Iar numerele de cabaret comic pe care acesta le creează sunt când tradiționale, când erotice, când de un tragism plin de umor. Iar montajul transformă aceste coregrafii într-o ilustrație nuanțată a inconștientului lui Joe. Și, într-un final, a morții sale.
