„Dacă dragoste nu e, nimic nu e"

Pentru că tema abordată e eminamente sentimentală, voi face apel şi eu tot la memoria afectivă pentru a glosa peste domeniul de referinţă.

Primul care-mi revine în minte e pe nedrept uitatul Septembrie (Timotei Ursu, 1978), cu Geo Costiniu şi Anda Onesa: sensibil şi sincer, lurat cu fineţe şi gust - ba chiar, având îndrăzneala de a propune un final neobişnuit de tragic pentru acele vremuri (justificat în faţa cenzurii în raport cu aşa-zisa „debusolare" a protagoniştilor). Un an mai târziu, tot Ursu a ieşit pe interval cu Al patrulea stol, adaptare liberă după una dintre cele mai tuşante piese romantice ale teatrului românesc: Jocul de-a vacanţa, a lui Mihail Sebastian. Răspunzând unor comentarii ale mele, Timmy a afirmat că acest film era incomparabil mai bun decât cel anterior. Cu toată simpatia, am fost nevoit să-i pun aprecierea sub semnul subiectivismului auctorial: deşi avea un fior liric veritabil, umor şi stil, filmul se dezlâna uşor spre final, pe care de altfel şi-l compromitea printr-o rezolvare fericită de cea mai convenţională factură - astfel anulând tocmai esenţa piesei lui Sebastian!

...Şi pentru că tot suntem la acest mare dramaturg al secolului trecut, nu putem omite opera sa de căpătâi, Steaua fără nume, transpusă pe ecran de Henri Colpi, în 1965, cu Marina Vlady, Claude Rich şi Grigore Vasiliu-Birlic. Unii scorţoşi s-au ofuscat în faţa acestei infuzii de francezi - dar adevărul e că în acel moment nu prea aveam un regizor autohton capabil să redea pe peliculă inefabilul iubirii fără sorţi de izbândă din piesă (care, în fond, atingea o valabilitate universală); iar Marina Vlady era o Mona mai Monă chiar şi decât a dramaturgului!

Tot matură şi tot neîmplinită era şi iubirea dintre Margareta Pogonat şi Cornel Coman, în "Drum în penumbră" (Lucian Bratu, 1972) - un film delicat şi sobru (ca însuşi autorul lui) despre frământările erotice ale vârstei mijlocii. Întâmplarea a făcut ca, la vreo zece ani după aceea, s-o întâlnesc pe adevărata Monica, inspiratoarea eroinei - având surpriza de a cunoaşte o femeie incomparabil mai voluntară şi pragmatică, cu o manieră frustă frizând insolenţa. Inspirându-se din viaţa ei, tânărul prozator Petru Popescu (ulterior, unul dintre cele mai convingătoare condeie ale anilor '70, pân-a rămas dincolo şi a fost pus la index) i-a remodelat un portret mult umanizat - adus de Cala Pogonat pe ecran cu mare fineţe, într-un tandem perfect echilibrat cu actorul cald şi blând care a fost Cornel Coman. Nici chiar un "dur" ca Sergiu Nicolaescu n-a scăpat neatins de morbul lui Cupidon - deşi... cu rezervele cuvenite. Dragostea dintre Meda şi Severus (Marie José Nat şi Pierre Brice), din Dacii (1966), deşi frumos paginată, era totuşi convenţională şi vârâtă în scenariu mai mult ca să fie, să se găsească.

Discutabilă e şi relaţia lui Mihai cu Rosana Di Ventini (Amza Pellea şi Irina Gărdescu), în "Mihai Viteazul" (1971), ca imagine idealizată după apucăturile deloc cavalereşti ale atrocelui principe valah. În schimb, ultimul film din perioada bună a lui Sergiu, Osânda (1976), izbuteşte să atingă o incredibilă frumuseţe romantică, finalizată cu un tragism sfâşietor, în relaţia dintre Manlache şi Rusanda (Amza Pellea şi Ioana Pavelescu). Iar singurul care conţine "the L word" în titlu, Ultima noapte de dragoste (1979 - adică deja după ultima noapte de cinema adevărat a autorului), deşi ratează lamentabil "...întâia noapte de război" a lui Camil Petrescu (motiv pentru care, probabil, nici n-a mai inclus-o în titlu), se distinge totuşi printr-o anume calofilie bine motivată a secvenţelor cu Vladimir Găitan şi Ioana Pacula.

Ca „actor" (vorba vine), deşi arătos şi charismatic, Sergiu n-a fost distribuit niciodată în roluri eroic-erotice - ci mai degrabă ca bogătaş care fură iubita eroului (schiţând un Pascalopol mult mai stereotip decât îl descrisese George Călinescu), în Felix şi Otilia, cu Radu Boruzescu şi Julieta Szöny - pe departe cel mai bun film al lui Iulian Mihu (1973) - sau ca sfătuitor mai matur şi mai copt (în Dragostea începe vineri, Virgil Calotescu, 1973 - cu Adina Popescu şi Peter Paulhoffer). Şi dacă tot am ajuns la filmele care stau cu dragostea... în titlu, putem menţiona strict enumerativ: La vârsta dragostei (1963), Dragoste la zero grade şi Dragoste lungă de-o seară (1964), Dragostea mea... călătoare (1981), Dragostea şi revoluţia (1983), Din prea multă dragoste (1986), Divorţ din... dragoste (1992), Dragoste şi apă caldă (1993), Dragoste pierdută (2008).

La fel de explicit intitulate, dar situându-se totuşi pe un alt palier motivaţional, se cuvine să cităm Povestea dragostei (1977), cu Diana Lupescu şi Marian Stanciu, unde Ion Popescu-Gopo substituie romanţiosul termen însuşi titluarului porc al lui Creangă (şi investeşte basmul cu oarece trimiteri S.F.), sau Întoarcere la dragostea dintâi (1981), cu Costel Constantin şi Rodica Mureşan - un film surprinzător de onest şi gingaş, deşi nu lipsit de tente zaharisite, al lui Mircea Mureşan.

Totuşi, liderul incontestabil de popularitate rămâne legendarul Declaraţie de dragoste (1985), cu Adrian Păduraru şi Teodora Mareş, în care flerul emoţional şi plastic al lui Nicolae Corjos reuşeşte să învingă chiar şi stereotipiile scenariului conformist scris de George Şovu - dând astfel semnalul pentru Liceenii (1987), cu Ştefan Bănică Jr., Oana Sârbu, Mihai Constantin şi Cesonia Postelnicu (mai slab, dar mult mai de succes, decât precedentul) şi toată seria care a urmat - inclusiv ieftinirea sa iremediabilă de după 1989, sub direcţia aceluiaşi Corjos dar şi a debutantului Mircea Plângău. Aproape simultan cu apusul „Liceenilor", Mihnea Columbeanu încearcă, în „Neînvinsă-i dragostea" (1993) cu Dana Măgdici, Geo Costiniu şi Andrei Duban, o abordare crudă, explicită şi deloc ortodoxă a erotismului - pentru care nu era pregătit nimeni: nici publicul şi nici autorul. La antipozi, şaisprezece ani mai târziu, termenul revine în titlu o dată cu remarcabilul Dragoste în timpul liber al lui Cristian Mungiu (2009), cu Vlad Ivanov, Tania Popa, Liliana Mocanu, Diana Cavallioti şi Radu Iacoban - deşi mai mult ca un pretext pentru ironia duioasă a rememorării politice mungiene, decât pentru a face să palpite inimile spectatorilor.
Apoi, de vreme ce "dragostea" e sinonimă cu "iubirea", un bun reper orientativ ar fi şi prezenţa acestei rădăcini lexicale în titluri - spre a ajunge la Pentru că se iubesc (Mihai Iacob, 1972, cu Ilinca Tomoroveanu, Alexandru Repan şi Smmerch Schăffer), o poveste destul de lucidă, şi nu lipsită de gust, a dilemelor triunghiului conjugal, apoi la Trecătoarele iubiri (Malvina Urşianu, 1974, cu George Motoi, Gina Patrichi şi Silvia Popovici) - unde, însă, tema principală nu era dragostea, ci întoarcerea la izvoare, în pragul morţii.

Erotismul tragic al lui Rebreanu îşi regăseşte expresia în Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii, un film cam trenant, dar nu lipsit de calităţi (Mircea Mureşan, 1980, cu Şerban Ionescu şi Ioana Crăciunescu) - dar mai ales în capodopera incontestabilă a cinematografiei româneşti, Pădurea spânzuraţilor (1965), unde Liviu Ciulei, cu măiestria lui de geniu, pedalează încrucişat de la destrămarea amăgitoarei logodne dintre Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) şi Marta (Mariana Mihuţ), până la inefabila fuziune întru moarte cu Ilona (Ana Szeles) - asta, după ce cu cinci ani înainte acelaşi Ciulei (ca regizor şi interpret) crease un excelent cuplu cu Irina Petrescu, în "Valurile Dunării". Şi nu putem uita nici De bunăvoie şi nesilit de nimeni (Maria Callas-Dinescu, 1973), cu Romeo Pop şi Ana Szeles, un fel de Romeo şi Julieta româno-maghiar terminat cu bine şi lucrat cu delicateţe.

Revenind la particula "iubi" prezentă în titluri, mai ies pe interval Cine iubeşte şi lasă (1982), Mult mai de preţ e iubirea (1983), Imposibila iubire (1984), Anotimpul iubirii (1987) - după cum se vede, iubirile mergeau aproape din an în an, până i s-a tăiat lui Nea Nicu de-atâta "lav" - apoi, după Revoluţie, Rosenemil - o tragică iubire (1994) - şi evident, că fără ele nu se putea, Lacrimi de iubire (2006).

Din inegalul şi complicatul peisaj cinematografic al ultimelor două decenii, pe lângă cele deja menţionate, mai merită atenţie minunatul E pericoloso sporgersi (1993), unde deşi abordată doar tangenţial de către Nae Caranfil, dragostea dintre Natalie Bonnifay, George Alexandru şi Marius Stănescu formează tocmai triunghiul revelator al duioasei satire umane în context politico-social - cam la fel cum, cincisprezece ani mai târziu, Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele foloseşte relaţia dintre Meda Victor şi Alex Potocean pentru a dezvălui atmosfera de teroare din finalul epocii staliniste. În acolada dintre ele, putem repera cele două experimente destul de îndoielnice cu După ea (Cristina Ionescu, 2007, cu Dragoş Bucur, Valentina Pelinel şi Anca Florea) şi Îngerul necesar (Gică Preda, 2007, cu Anca Florea).

Face figură aparte Legături bolnăvicioase (Tudor Giurgiu, 2006, cu Ioana Barbu, Maria Popistaşu şi Tudor Chirilă), primul film românesc care-şi asumă curajul de a aborda de pe poziţii umane şi oneste erotismul alternativ - inegal în ansamblu, dar cu calităţi certe. Şi, desigur nu putem uita jocul erotic încheiat tragic din Elevator (George Dorobanţu, 2008, cu Iulia Verdeş şi Cristi Petrescu), un autentic poem scrâşnit al fuziunii dintre dragoste, captivitate şi moarte.

...Ca să vezi! Cum se mai străduia Ceauşescu să pună căluş dragostei - şi până la urmă, cât de omniprezentă în filmul românesc s-a dovedit a fi! Nici nu e de mirare - căci ce concluzie ar fi mai potrivită aici decât aceea a marelui Preda (deja citată până la suprasaturaţie, dar etern valabilă), din cântecul său de lebădă transpus cam foarte neomogen pe ecran, de către Şerban Marinescu, în 1993: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e."