Pe 15 mai 1940, după numai zece zile de rezistență, armata hitleristă a cucerit Olanda. În Amsterdam locuiau pe atunci aproximativ 80,000 de evrei. Mulți au încercat să se ascundă, mai ales dintre cei înstăriți, precum familia lui Anne Frank. Ei emigraseră din Germania în 1933, când Hitler a preluat puterea. Otto, tatăl lui Anne, era un german evreu din Frankfurt, care își deschisese în Amsterdam două afaceri prospere. Însă în urma invaziei, Otto s-a văzut nevoit să o întrebe pe Miep Gies, secretara lui, dacă e dispusă să își riște viața ca să îl ajute pe el și pe familia lui să trăiască ascunși, într-o anexă secretă a clădirii sale administrative.
Adaptată sensibilităților contemporane, miniseria o va urmări pe această tânără curajoasă și pe soțul ei, Jan Gies, precum și povestea celorlalte familii pe care Miep le ajută să stea ferite de cea mai brutală față a naturii umane. Cu ocazia premierei europene, Cinemagia a participat la o discuție tip roundtable cu echipa A Small Light.
Tony Phelan & Joan Rater (creatori și co-regizori)
Ați simțit o responsabilitate în plus față de olandezi?
Joan: O, da!
Tony: Da, normal! Noi am venit aici prima dată ca turiști, acum opt ani. Și atunci am vizitat prima dată casa lui Anne Frank, unde i-am luat și pe copiii noștri. Atunci am descoperit nu povestea lui Miep Gies, că știam de ea, ci cât de urgentă ni s-a părut, mai ales fiindcă pe atunci, fiul nostru era cam de aceeași vârstă ca ea, atunci când fusese angajată de Otto Frank ca secretară.
Joan: Și atunci, văzând cât de tânără era Miep când a început să lucreze pentru Otto, am înțeles cât de necoaptă și cât de nepregătită era pentru a salva vieți. Dar în același timp, câți dintre noi am putea spune că suntem pregătiți pentru așa ceva? Ea a zis da și probabil că habar nu avea la ce zice da și cum să o facă. Dar a făcut-o.
Tony: Și apoi, când spui da o dată, o să tot spui în continuare. Iar una dintre provocările lor în cele opt episoade ale miniseriei este: există oare o limită, dincolo de care spui că nu mai poți continua? Constați că limita aia se tot împinge pe măsură ce avansezi. Deci… având de a face cu o poveste pe care toată lumea are senzația că o știe, spusă dintr-o perspectivă inedită, a fost o mare oportunitate pentru noi.
Pornind de la prima vizită în Amsterdam de care vorbeați, cum a decurs procesul propriu-zis de a crea povestea?
Tony: Atunci am cam avut ideea inițială. Apoi am început să ne documentăm și i-am citit autobiografia lui Miep.
Joan: Tot ce știu majoritatea oamenilor despre ea știu din jurnalul lui Anne Frank. Noi mai știam că ea a ascuns și alți oameni din Amsterdam. Și că ea și cu soțul ei, Jan, erau afiliați rezistenței. Asta nu o știm din jurnalul lui Anne. Fiindcă nici Anne nu o știa. Miep avea secrete. Așa că a trebuit să facem propria cercetare despre ce făcea Miep și să aflăm pe cine ar fi putut ascunde. Și am început un proces întins pe mai mulți ani, am angajat un cercetător din Amsterdam care a trebuit să caute arhive ale guvernului, să traducă interviuri pe care Miep le dăduse și care erau în daneză, un întreg proces de a pune cap la cap povestea lui Miep și a lui Jan, ce făceau ei în afara anexei secrete (ascunzătoarea familiei Frank n.r.). Fiindcă pe de o parte era anexa, iar pe de alta viața de afară, despre care cei din familia Frank nu știau. Așa că am vrut să știm mai multe despre acest aspect al vieții lor.
Legat de Miep și de Jan, crezi că erau prea modești? Sau le-ar fi plăcut să fie reprezentați în film?
Tony: Cred că ei i-ar fi plăcut. (râde)
Joan: Normal, e greu de știut, dar ea s-a dus la Oscaruri, există filmări cu ea, când a apărut documentarul Anne Frank, Remembered, cred că în `96. Iar Miep a apărut atunci într-o rochie drăguță și a urcat pe scenă.
Tony: Și a zis că „lui Anne i-ar fi plăcut mult, iubea Hollywood-ul, așa că e bine că pot fi aici pentru ea”. Dar cred că erau foarte modești. Miep spunea mereu că lumea știe de ea și de Jan datorită lui Anne. Și că știu despre ce au făcut tot datorită ei. „Dar atât de mulți alții făceau același lucru și nu au fost lăudați ca noi”, așa că unul dintre scopurile acestei miniserii este să îi arătăm.
Amira Casar (Edith Frank) & Billie Boulet (Anne Frank) & Ashley Brooke (Margot Frank)
Ați încercat să reprezentați manierismele oamenilor reali pe care i-ați portretizat sau mai degrabă ați încercat să duceți personajele într-o direcție diferită?
Ashley: Cred că atunci când joci un personaj istoric, e o responsabilitate imensă. Tot ce vrei să faci e să îi onorezi și să îi respecți ca oameni adevărați. Deci documentarea e primul lucru de la care trebuie să începi, dar eu nu știam prea multe despre Margot prima dată când am pășit în acest univers. Evident, am citit mărturiile lui Miep, jurnalul lui Anne Frank, pe care îl aveam de mică. Dar sunt atât de multe mărturii ale tuturor supraviețuitorilor și am avut o groază de resurse pe care producătorii proiectului ni le-au pus la dispoziție, ceea ce a fost foarte bine. Iar bunica mea a fost și ea o supraviețuitoare a Holocaustului, deci am avut parte și de mărturiile ei, ceea ce a fost foarte special.
Amira: În principiu da, ne documentăm, asta e treaba noastră și bucuria muncii noastre, fiindcă întregul proces e atât de plăcut. În același timp, în cazul de față, îți dă și fiori, ai acest material greu pe care trebuie să îl parcurgi și mereu ajungi să te întrebi „Am făcut tot ce trebuia? Am citit tot ce trebuia să citesc?”. E și o presiune, dar e și plăcut, fiindcă totul e despre a te deschide. Iar apoi, în privința personajului, încerci să îl umpli cu datele pe care le ai. Spre exemplu, în privința doamnei Frank, știm că șoldurile și contul bancar îi erau mari. Glumesc. Dar era o femeie bine împământenită. Deci ai lucruri de la care poți porni și pe care le poți nuanța, ca un pictor. Evident că pentru Anne am avut cele mai multe informații.
Billie: Da, în primul rând jurnalul. Îl aveam pe al mamei de când era mică, o ediție veche. Și am citit din el câteva pagini când am dat proba. Nu sunt o cititoare prea bună, așa că am ascultat-o ca audiobook, citită de Winona Rider. Dura vreo șase ore. O ascultam puțin câte puțin, în drumurile spre școală. Și... pot să zic că nu pare deloc jurnalul unei fete de 13 ani. Aici îți dai seama de valoarea ei, că poate fi citită la orice vârstă, oricine poate să o parcurgă și să se lase complet absorbit.
Amira: Și citea bine oamenii, foarte precis, ca un bisturiu.
Billie: De asta cred că e o carte atât de importantă, că a fost capabilă să scrie toate aceste observații atât de clar.
Amira: Cu o înțelepciune dincolo de vârsta ei.
Billie: Exact, iar apoi, când am luat rolul ei, încercam să asimilez viziunea lui Anne Frank înainte să filmez, ca în timpul acțiunii să fiu o persoană, nu o fațadă a ei.
Amira: Se zice că Margot era sora mai rezervată, dar și ea avea un caracter puternic. Acești copii erau încurajați să stea la masă cu adulții, să vorbească și să își exprime opiniile. Familia Frank era criticată de prieteni, care se întrebau ce caută copiii la masă, de ce poartă dispute cu adulții. Deci pentru vremea lor, erau o familie modernă.
Bel Powley (Miep Gies) & Liev Schreiber (Otto Frank)
Bel, care a fost abordarea ta pentru Miep? Fiindcă de-a lungul seriei, ea trebuie mereu să îi mintă pe apropiați, inclusiv pe soțul ei, Jan. Cum vezi această singurătate a ei și cum ai abordat-o pentru rol?
Bel: Nu m-am gândit niciodată că ar fi singură, fiindcă mergea zilnic la anexă. Iar acolo erau opt alte persoane care îi erau cei mai apropiați prieteni, o a doua familie, practic. Și nu cred că ar fi putut face nimic fără să aibă o relație foarte strânsă cu soțul ei. La un punct, o să vedeți că începe să scârțâie un pic lucrurile între ei, fiindcă începuseră să se mintă. Iar apoi trebuie să își reamintească să fie sinceri unul cu celălalt, alfel nu va funcționa. Iar eu chiar cred că aveau o relație specială, sexy și plină de viață, atât înainte de război, cât și în timpul acestuia. Dar nu am văzut-o niciodată pe Miep ca pe un om singur. Trecuse prin multe de mică și asta o călise. Făcuse foamea în Viena, după Primul Război Mondial, și fusese pusă pe un tren spre Amsterdam, singură, cu un număr la gât, ca să fie primită spre adopție. Probabil că atunci se simțea singură, da, dar apoi a dobândit un simț puternic al independenței. De la generozitatea celor care au primit-o, poate că asta a făcut-o la rândul ei altruistă. Cred că avea și o încredere în sine formidabilă, nu era o persoană timidă, era deschisă și avea un simț neclintit al binelui și al răului. Cred că asta a împins-o să fie cine a fost și să facă acele lucruri incredibil de curajoase.
Care a fost cea mai dificilă scenă de filmat?
Liev: Să îmi pun chelia aia de fiecare dată la machiaj (râde). Actoria e distractivă, nu e nimic rău în ea. Nu-mi place să joc oameni reali, fiindcă ai această responsabilitate către toată lumea. Nu numai către oamenii pe care îi interpretezi și către familiile lor, dar și față de toți cei care au citit cărțile și cunosc bine povestea și poate că au versiunea lor. Fiecare are versiunea lui vizavi de cine e acea persoană. Și de cele mai multe ori, în cele mai bune biografii, vii cu propria interpretare. Nu? Ajung să mă întreb ce anume din acest personaj rezonează cu mine, personal? Și asta se aplică la fiecare personaj. Ce îmi place foarte mult la interpretarea lui Bel, spre exemplu, este cum evidențiază tinerețea și caracterul lui Miep: plină de viață, ciudățică, nevrotică, sexy și determinată. Și ce mi se pare interesant la ea și la acest proiect este cât de contemporan se simte. Pot să înțeleg cum e să ai un mare război. Și avem asta, în Ucraina. Deci… actoria nu e atât de dificilă. Viața adevărată e dificilă.
Cum o privea Otto pe Miep? Nu era ca a treia lui fiica, nu era nici o relație amoroasă…
Liev: Am o teorie secretă despre asta, care nu are nicio legătură cu realitatea. Otto era într-o relație nefericită și se simțea singur. Aceste lucruri sunt știute. Și cred că era complet fermecat de această persoană. Și complet dependent de ea. Cred chiar că era un pic îndrăgostit de ea.
Bel: Nu zău?
Liev: Sigur, nu e… e interpretarea mea. Cum ziceam, nu-mi place să joc oameni reali. Dar interpretarea mea a fost: ea e un dar. Femeia asta vine la el în fiecare zi, e atât de darnică și de sufletistă și de înțelegătoare. Când soția lui îl toacă mărunt toată ziua, apare această persoană care îl ia mereu: „Ce pot să mai fac? Cum pot să mai ajut?”. Și care vorbește în germană cu el, îl face să se simtă german, nu evreu. Deci nu văd cum să nu o iubești.
Bel: Eu mereu am văzut-o ca pe o prietenie adevărată. Mulți vor să o vadă ca pe o relație tată-fiică, dar nu cred că e ofertantă interepretarea. Cred, însă, că e ceva cât se poate de contemporan, pentru vremea aceea, ca o femeie să poată avea drept cel mai bun prieten un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă ca ea.
Cât de cunoscută e povestea lui Anne Frank în SUA? E la fel de faimoasă ca în Europa?
Liev: Se învață la școală, la ciclul secundar, e o poveste comună pentru noi. Nu povestea lui Miep, ci a lui Anne Frank.
Bel: Dar încearcă să o scoată din programă.
Liev: Se întâmplă o grămadă de demențe acum cu toți conservatorii din SUA, nu știu ce să zic.
E posibil să trăim din nou ca în Al Doilea Război Mondial?
Bel: Dacă s-ar putea întâmpla din nou?
Liev: Da, se întâmplă. Eu așa cred. Cred că apar regimuri autoritare peste tot în lume.
Bel: Și criza refugiaților, sunt mai mulți oameni strămutați acum decât în Al Dolea Război Mondial.
Liev: Eu cred că se întâmplă din nou. Așa se simte.
Joe Cole (Jan Gies) & Susanna Fogel (co-regizoare)
Crezi că Jan Gies merită mai multă atenție? Fiindcă lumea din Olanda spre exemplu știe de Miep Gies, dar mai puțini știu de Jan.
Joe: Știm mai puține despre Jan fiindcă a fost mai retras. Eu personal nu auzisem de el. Probabil că a vrut să se distanțeze complet de perioada aceea dureroasă. Asta îți spune ceva și vizavi de felul lui de a fi. A fost mereu prezent, a făcut echipă bună cu Miep, dar nu cred că voia să fie în centrul atenției, nu cred că îi stătea în fire. Și cred că e uimitor să putem spune o poveste despre acest cuplu și despre oamenii care i-au ajutat pe cei din familia Frank să se ascundă, care îi reprezintă pe atâția alții care au riscat să ascundă evrei peste tot în Europa.
Fiindcă Miep s-a descris ca o lumină firavă (a small light), presupun că Jan ar fi o luminiță și mai firavă.
Joe: Exact, Miep nu a vrut niciodată să fie văzută ca un erou. Toată lumea poate să facă asta, nu contează cine ești. Ea nu se vedea drept cineva special, care a făcut ceva special. Și cred că Jan ar fi fost și mai modest. Nu voia să discute despre ce se întâmplase, voia să uite. E ironic, să îl vedem acum pe marele ecran, nu? Pentru milioane de abonați.
Deși nu știu dacă ar fi vrut să vorbească în engleză.
Susanna: Mereu e o provocare, când te gândești la filme ca The Reader… dacă ești vorbitor de engleză, accepți convenția, de aceea probabil că… lumea nu ne place atât de mult (râde), dar până la urmă am vrut să ajungem la cât mai multă lume.
Ați rămas cu ceva cuvinte în olandeză?
Joe: Nu chiar. Am stat aici doar puțin peste două săptămâni. Am intrat direct în acțiune. Deja filmasem în Praga, în niște decoruri incredibil construite, într-o replică a casei lui Anne Frank și a anexei secrete. Apoi am venit aici pentru exterioare, pentru clădiri și canale. Și cred că au făcut o treabă excelentă în a uni cele două porțiuni.
Susanna: Am avut un teren în Praga unde am construit un cartier întreg din Amsterdam.
Joe: Dar să fim aici a fost foarte important, să fim pe străzile unde atât de multe familii au fost deportate, să stăm unde au stat și ei.
Susanna: În timp ce filmam o scenă cu o razie în care evreii erau scoși din casele lor, un cuplu de supraviețuitori care locuiau în acel complex rezidențial au venit să vadă filmările, iar nouă ne era teamă că ar putea fi prea traumatizant pentru ei. Dar ei voiau să fie acolo, au zis că pentru ei e cumva terapeutic. A fost unul dintre cele mai memorabile momente ale șederii noastre, să vorbim cu acești doi supraviețuitori care… femeia își pierduse familia într-o astfel de razie și zicea că într-un context similar își văzuse părinții pentru ultima oară. Iar el avea un umor incredibil, a cerut să facă poze cu figurația de naziști. E o poză cu el zâmbind larg lângă acești naziști îmbrăcați în uniformă, care zâmbesc și ei până la ceruri. A fost un moment în care vedeai de ce e nevoie de umor într-o serie ca a noastră, fiindcă acest supraviețuitor râdea la oamenii în uniforme și se vede că așa metaboliza el durerea. Aceștia oameni probabil că încercau să găsească mici astfel de momente când vremurile erau atât de tulburi. Fiindcă tonul vieții lor nu se învârtea constant în jurul celor mai mari mize. Și am vrut să avem astfel de momente în film ca să te poți regăsi mai ușor în pielea personajelor, nu doar să vezi cele mai mari hit-uri ale vieții lor, cele mai eroice momente ale lor și atât.
