"Flight" - Revenirea lui Robert Zemeckis

După câteva filme din primii ani ai carierei, printre care sprintenul Romancing the Stone (1984), Robert Zemeckis a rupt gura târgului cu Back to the Future (1985), un soft-SF inteligent, vesel, captivant, admirabil lucrat şi atât de cuceritor, încât n-ar trebui să lipsească din topul nici unul cinefil (dacă nu cel cu filme de conţinut, în orice caz printre filmele de consum). Următoarele două părţi (1989, 1990), deşi sensibil sub nivelul primului, întregeau totuşi frumos trilogia - printre Who Framed Roger Rabbit (1988) şi Death Becomes Her (1992). Le-au succedat onorabilul Contact (1997), What Lies Beneath şi Cast Away (2000) - încadrând splendidul Forrest Gump (1994) distins pe bună dreptate cu Oscar.

După care, magnificul a fost de nerecunoscut: The Polar Express (2004), Beowulf (2007) şi A Christmas Carol (2009) - atât de slabe, încât nu puteam să nu ne întrebăm: «mais oú est le Zemecquis d'antan»?... Ce-o fi cu regizorii ăştia care încep aşa de bine şi pe urmă o iau pe arătură - oare le pune ceva-n Oscar...? Şi, tocmai când ne pregăteam să-i cântăm veşnica pomenire (în amintirea filmelor din perioada 1985-1994), iată-l pe Zemeckis că revine - şi nu cu tâmpenii ca alea trei din deceniul trecut, ci din nou cu un film de factură clasică, realist şi uman, aşa cum a dovedit el că se pricepe să facă: Flight.

Flight are din start o premisă ofertantă: situaţia dilematică a unui pilot alcoolic care, deşi "a luat la bord" masiv în cele trei zile dinainte (şi-n zori s-a dezmahmurizat cu cocaină, după care iar a luat la bord - chiar la bordul avionului de astă dată), reuşeşte să finalizeze o prăbuşire (cauzată de defecţiuni tehnice) printr-o magistrală (şi incredibilă) aterizare forţată, salvând de la moarte aproape toţi pasagerii. Întrebare: ce să fie, ce să fie? Erou, sau puşcăriaş pentru pilotare sub influenţa băuturilor alcoolice?

De aici începe povestea - după un setup plasat înainte de catastrofă, având mai mult rolul de a ne pregăti pentru incidentele ce vor urma, decât de a contura realmente substanţial portretul protagonistului (conturat doar sumar, din câteva tuşe: dependent de alcool, excelent profesionist, în conflict pentru bani cu fosta soţie). În continuare, scenariul lui John Gatins urmăreşte traseul lui William "Whip" Whitaker până la audierea care-i va pecetlui soarta, pe o construcţie epică destul de trenantă: repetitivele lui tentative de a se lăsa de băut mereu soldate cu recăderi, o relaţie cu o toxicomană (altminteri, fată bună), paşii străbătuţi împreună cu şeful de sindicat şi avocatul pentru a zădărnici toate probele privind consumul de alcool, o vizită amarnic eşuată în sânul familiei, fuga de mass-media care-l hăituiesc la tot pasul. Până vine şi scadenţa (adică audierea), care ar vrea să prilejuiască o măreaţă şi emoţionantă întorsătură finală; ar vrea, dar o cam dă-n bară.

Liniaritatea dramaturgică este în mare măsură contracarată de faptul că micile incidente presărate pe parcurs sunt interesante în sine - plus, în planul regiei, şi parţiala revigorare a lui Zemeckis, care şi-a regăsit câte ceva din iscusinţa narativă de anţărţ. Contribuie semnificativ şi interpretarea lui Denzel Washington, completând în bună măsură lacunele de construcţie scenaristică ale personajului - căci, din păcate, Whip Whitaker rămâne abia schiţat: un alcoolic ca toţi alcoolicii, care mai nu vrea, mai se lasă, agăţat de o banală ratare a vieţii familiale şi preocupat, acum, doar să scape basma curată, pentru a nu-şi pierde brevetul de pilot (şi libertatea). Dincolo de aceste jaloane, protagonistul e schematic şi găunos. Noroc că Denzel Washington îi înveleşte inconsistenţa într-un joc actoricesc convingător cu discreţie, nuanţat şi profund, compus în primul rând din expresii fizionomice, intonaţii semnificative şi o mobilitate atent gestionată - evitând mereu, cu deplină stăpânire de sine, capcanele portretelor de beţivi, mereu pândite de riscul îngroşărilor şi al cabotinăriilor.

Îl înconjoară o distribuţie la fel de ponderată şi sobră, din care se disting în special Kelly Reilly (Nicole - toxicomana lângă care-şi va găsi echilibrul) şi John Goodman (Harling Mays - pitorescul său prieten non-conformist, cel care are mereu soluţiile în buzunar).

Din păcate, crescendoul dramatic consolidat cu ajutorul elementelor de mai sus se dezumflă di granda tocmai în punctul culminant - deznodământul audierii, când Whip trebuie să răspundă la-ntrebarea încuietoare. Fără a vinde pontul, vă pot spune (nu "îţi zic", cum începea deunăzi, hodoronc-tronc-diletant, comentariul unui simpatic confrate, despre alt film recent) că marea întorsătură este, în primul rând, complet nemotivată: nimic nu l-a purtat pe Whip, în plan interior, spre o asemenea hotărâre majoră de ordin moral - tot ce voia, era să nu-nfunde puşcăria; şi nici personajul în raport cu care se decide nu are ponderea necesară, fiind atât de vag creionat încât, la momentul respectiv, abia dacă ni-l mai amintim. Mai departe, drama cade în melodramă gratuită şi didactică, pentru a culmina cu ultima secvenţă - aici, mărturisesc că m-am aplecat spre Tudor Caranfil, aşezat pe locul din faţă, şoptindu-i: "Numai personajul ăsta nu trebuia să apară! Numai ĂSTA nu...! Au ales cel mai clişeatic şi lacrimogen final!" ...Din nou, nu era doar poncif şi propriu celor cu naturelu' simţitor, ci şi scos din burtă - la fel de incomplet amorsat ca twistul din punctul cheie, comentat puţin mai sus. Întrebarea din replica finală, menită să ofere o deschidere substanţială, pică pe loc gol - şi, ca atare, sună tot a gol.

Revenind la Robert Zemeckis - în fond, cel mai incitant subiect de discuţie, în raport cu Flight, datorită paradoxalului său parcurs profesional rezumat în introducere - avem consolarea că, totuşi, nu şi-a uitat meseria (cel puţin, atunci când nu se prosteşte cu năstruşnicii digitale pe care nu le simte nici de frică). E drept că magnetismul sclipitor de la începuturi nu se mai regăseşte, dar nici nu se târâie - povesteşte onest şi interesant, îşi reia vechile procedee (evitând autopastişarea), filmează bine (pentru că, din nou, filmează - nu se mai face că filmează).

Există câteva secvenţe şi imagini realmente interesante: prologul, de un erotism sugerat cu bun-simţ, relaţia cu copilotul (atât în timpul zborului, cât şi ulterior, când îl vizitează la spital - momente de o ironie autentică, poate puţin cam explicită, în cel de-al doilea caz), dialogul la ţigară, pe scara de serviciu a spitalului, cu Nicole şi sarcasticul bolnav de cancer, apariţiile lui Harling Mays (deşi a doua, reuşită în sine, se înscrie într-o secvenţă cam expediată: rezolvarea mult prea rapidă a marii probleme ivite taman în dimineaţa audierii), modul de a filma sticlele cu băutură, în diverse contexte, transmiţând convingător permanenta oscilaţie a personajului, catastrofa propriu-zisă - care, însă, rămâne în aer (deşi avionul ajunge la sol cu binişor - cu bine, nu tocmai, că se cam face bucăţi şi vreo câţiva tot mor): când ai la început un episod atât de spectaculos, te obligi să-i oferi ceva la fel de interesant spectatorului şi la sfârşit (evident, nu tot o catastrofă, că nu era cazul, ci echivalentul ei în planul investigaţiei sau al poveştii umane - nu zama aia lung-lacrimogenă).

Practic, actualul film al lui Zemeckis s-ar situa cam la nivelul valoric al perioadei mediane (1997-2000 - deşi sensibil sub "Contact"). Pentru spectatorii preocupaţi doar de ceea ce văd acum şi aici, e suficient.