Florin Iepan, un Don Quijote în cazul "mareşalul Antonescu"

Documentarul Odessa, în regia lui Florin Iepan, aflat încă într-o fază intermediară de montaj, a fost proiectat luni la Centrul Ceh din Bucureşti, sesiunea Q&A ulterioară soldându-se cu discuţii aprinse şi acuze aduse regizorului că a făcut un film "antiromânesc".

Factura polemică a filmului vine din concluziile dureroase ale acestui "work in progress": armata română a comis genocid pe 22 octombrie 1941, prin urmare guvernul român al epocii, condus de mareşalul Ion Antonescu, a participat la Holocaustul la adresa populaţiei evreieşti, într-o manieră sui-generis. Documentarul pune în discuţie, simultan, două problematici: de ce subiectul Odessa este ignorat de mass media? Şi evenimentul propriu-zis de la Odessa.

Aşadar, documentarul merge pas cu pas pe urmele lui Iepan, care îşi descrie propriul periplu în căutarea preşedintelui care să facă un monument la Odessa (în memoria victimelor masacrului), a televiziunii care să dea informaţii despre documentar ori a regizorului care să devină interesat de acest proiect. Documentarul bate foarte mult moneda pe epopeea acestui Don Quijote contemporan - regizorul Florin Iepan, periplul său părând că va rămâne - în urma montajului final - firul narativ principal. A doua problematică discutată este a masacrului propriu-zis. Aici Iepan lansează o serie de cifre şi date pentru care nu are acoperire, conform unor participanţi la sesiunea Q&A de după proiecţie, care nu şi-au declinat identitatea.

Iepan se lansează, totodată, să afirme că românii, imediat după poporul german, au ucis cel mai mare număr de evrei în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Totodată, Iepan se hazardează să acuze guvernul de la acea dată (naţionalist) şi, inclusiv, poporul român, de fascism. Documentarului îi lipseşte dubla perspectivă, unghiul din care e abordat fiind numai cel incriminant faţă de mareşalul Antonescu.

Filmul prezintă o perspectivă greu de acceptat inclusiv la ora actuală. Figura centrală (şi principalul răspunzător) este mareşalul Ion Antonescu, pe care opinia publică azi fie îl elogiază drept un erou naţional şi conducător incoruptibil, fie îl priveşte cu scepticism. În susţinerea ipotezei incriminante la adresa lui Antonescu, Iepan a găsit ultimul supravieţuitor al masacrului de la Odessa, pe domnul Mihail Zaslavski, ucrainean (fotografii în galeria articolului). În vârstă de 86 de ani la data filmărilor, Zaslavski trăia în Odessa alături de fraţii şi părinţii lui, şi a povestit - într-un testimonial emoţionant - cum a scăpat prin breşa făcută în tavanul în flăcări a silozului în care a fost închis de armata română, alături de alţi evrei - bărbaţi, femei, copii, bătrâni. Un documentar care să-l aibă pe Zeslavsky în centru, iar nu peripeţiile în mediatizarea subiectului, ar fi avut - credem - un impact mult mai puternic asupra spectatorilor, cărora li s-ar fi vorbit în limbajul emoţiilor şi al trăirilor.

Filmul continuă cu ilustrarea manierei în care un număr de figuri politice reacţionează la prezenţa ultimului supravieţuitor al Holocaustului din Odessa la Bucureşti: de la invocarea "altor priorităţi" a fostului preşedinte Constantinescu până la refuzul politicos al Casei Regale de a discuta pe marginea respectivei tragedii. Surprinzător, Corneliu Vadim Tudor a acceptat în principiu celebrarea holocaustului de la Odessa ca pe o reală tragedie.

Iepan a declarat la sesiunea Q&A de luni, 8 aprilie, că mai are 16 ore de înregistrări, neincluse în montajul proiectat la Centrul Ceh.

Contextul istoric

Dificultatea de a "înghiţi" un subiect ca masacrul ordonat de Antonescu la Odessa vine din conştientizarea ideii că - atât mareşalul Antonescu, cât şi Regele Mihai - au fost, în perioada comunistă, demonizaţi, ceea ce face ca suporterii lor, chiar la ora actuală, să considere orice critică adusă (vorbim mai ales de anturajul familiei Regale), drept o formă de provocare din partea unor oponenţi politici.

Pe 22 octombrie 1941 armata română execută un număr de câteva mii de evrei (numărul variază în funcţie de surse) ca represalii la atentatul care a distrus comandamentul armatei române din oraş (evreii ucişi nu aveau - după cum s-a dovedit ulterior - nicio vină). Evenimentul, totuşi, nu a fost singular: la Iaşi, în timpul pogromului organizat tot de guvernul lui Antonescu, au fost deportaţi, pierzându-şi viaţa, alte sute sau mii de evrei (eveniment marcat în filmul Călătoria lui Gruber, în regia lui Radu Gabrea).Viitorul regizor Tudor Călăraşu a fost unul dintre ei, supravieţuind aproape miraculos unei detenţii în condiţii inumane.

 Înainte de 1989, nici istoriografia şi nici cinematografia română nu l-a privit cu recunoştinţă pe mareşalul Antonescu. Nici nu ar fi avut de ce, ţinând cont că mareşalul organizase lupta contra Uniunii Sovietice şi implicit a comunismului, fiind de altfel unul din primele capete căzute după schimbarea politică din 23 august 1944. Chiar în filmele lui Nicolaescu (seria comisarului), Antonescu este caracterizat în culori întunecate.

După 1990, atitudinea favorabilă memoriei lui Ion Antonescu a venit din două direcţii - pe filieră anticomunistă (care a îmbrăcat inclusiv cultural mai multe forme: documentarea suferinţelor deţinuţilor politici, instituirea asociaţiilor pentru aceştia, rememorarea dramelor basarabenilor deportaţi în Siberia etc.); ceea ce a dus - şi pe bună dreptate - la formarea unei conştiinţe publice critice la adresa regimului comunist, de-a lungul timpului, în primul rând pentru crimele pe care s-a dovedit că le-a comis. Acest curent de opinie a tins a privi cu înţelegere sau chiar simpatie persoana lui Antonescu văzut ca şi "anticomunist", prin prisma experienţei nefaste a comunismului în România.

Cea de-a doua direcţie, proliferată după 1990, a fost cea naţionalistă (mergând până la ultranaţionalistă) care favoriza ideea unei "Românii Mari", independent de contextul istoric. Şi pentru exponenţii acesteia din urmă, Ion Antonescu a fost un "martir" ale cărui acţiuni militare, oricât de discutabile, au servit unei cauze "nobile" a "românismului"...