Deşi captivant, primul sezon din House of the Dragon/Casa dragonului a fost mai degrabă un preambul. Rostul său a fost să creeze tabla de şah pe care se vor mişca (sau zbura pe dragoni) protagoniştii în al doilea sezon, când izbucneşte de-a binelea războiul civil dintre facţiunea "neagră" a moştenitoarei de drept a tronului, Rhaenyra Targaryen (Emma D'Arcy), şi "uzurpatorii" verzi reuniţi în jurul lui Alicent Hightower (Olivia Cooke) şi al fiului ei, Aegon al II-lea (Tom Glynn-Carney), urcat pe tron după moartea tatălui său, Viserys.
Sezonul al doilea, din care Cinemagia a văzut deja primele două episoade, vine cu o importantă schimbare de abordare. În primul rând, scăpăm de acele flashback-uri care au îngreunat mult vizionarea primului sezon, încetinindu-i ritmul. În al doilea rând, dacă o prea mare parte din primul sezon era ocupată cu intrigi de alcov, în detrimentul explorării unui univers fictiv a cărui amploare o ştim foarte bine din Urzeala tronurilor, acum harta se lărgeşte. Avem inclusiv câteva scene pe giganticul zid din Nord dincolo de care se află binecunoscuta ameninţare, subiect al unei premoniţii din sezonul întăi şi esenţă a serialului menţionat mai sus.
Dacă iniţial focusul era pe cele două facţiuni ale Casei Targaryen şi împingerea lor în poziţii care făceau imposibilă evitarea conflictului, iată că acum intră în scenă forţe variate, fix cum trebuie să se întâmple într-un război ce va afecta întregul Westeros. În primul episod o vedem pe Rhaenyra devastată de moartea fiului ei, Lucerys, ucis împreună cu dragonul său, Arras, de către Aemond (Ewan Mitchell). În acelaşi timp, în King's Landing, tânărul şi impetuosul Aegon este din ce în ce mai reticent să asculte sfaturile bine cântărite ale bunicului său, Otto Hightower (Rhys Ifans), care face tot posibilul să limiteze distrugerile provocate de războiul iminent. Un gest necugetat al lui Daemon (Matt Smith) va pune încă şi mai multe paie pe focul ce va cuprinde în curând întregul Westeros.
Deşi nu reuşeşte întru totul să convingă şi deşi uneori actorii nu reuşesc să şteargă impresia că sunt doar nişte actori înconjuraţi de recuzită costisitoare şi dragoni creaţi pe calculator, sezonul al doilea are câteva atuuri imposibil de ignorat. În primul rând, o explorare a esenţei războiului, adică acea acumulare de gesturi şi atacuri care împing oponenţii în cele două colţuri opuse ale ringului, făcându-le retragerea imposibilă. Mai mult, scenariul discută despre responsabilitate şi vină, iar una dintre cele mai impresionante scene pare să sugereze că scânteia războiului a fost aprinsă mult mai devreme şi că ambele facţiuni s-au încăpăţânat să o alimenteze.
Deşi scenariul a fost scris cu mult înainte de izbucnirea războiului dintre Israel şi Hamas, există paralele neliniştitoare între ceea ce se întâmplă în realitate şi în Westeros-ul imaginat de George R.R. Martin. Să fi început totul pe 7 octombrie 2023? Să fi început totul când tronul Rhaneyrei este uzurpat de Aegon? Ca în orice conflict, straturile vrajbei alternează şi sunt mai profunde decât par la prima vedere. Ce simţim, însă, din fiecare scenă a acestor prime episoade este că ni se promite un adevărat măcel din care întreaga lume va avea de pierdut...
Al doilea episod vine şi cu una dintre cele mai citabile replici din întreg serialul: "Când prinţii îşi pierd cumpătul, cei care suferă sunt adesea alţii". Aceşti "alţii" îşi fac treptat loc în cadru, arătând prăpastia dintre prinţii şi prinţesele care iau deciziile în palatele lor somptuoase şi oamenii simpli care suportă consecinţele, adesea înfruntând lipsurile inevitabile într-un război costisitor sau îmbibând cu sângele lor cine ştie ce câmp de bătălie. Este o altă paralelă ce se poate face cu războiul din Orientul mijlociu care se simte foarte diferit la nivelul elitei şi la nivelul oamenilor obişnuiţi.
Dacă în Urzeala tronurilor scenariul îşi alegea foarte bine villainii, rar existând vreun pericol de contaminare între personajele pozitive şi cele negative, în Casa dragonului lucrurile stau cu totul altfel, ceea ce ar putea permite celui de-al doilea sezon să exploreze daunele majore, personale şi generale, pe care acest război le va provoca. Este clar că, indiferent cine va câştiga, o va face cu sacrificii atât de mari încât gustul victoriei nu poate fi altfel decât mai amar şi toxic decât al mătrăgunei. Anticiparea măcelului ar putea deveni o experienţă cinematografică memorabilă, dar este şi ceva respingător în această procesiune de antieroi care nu fac altceva decât să se îndrepte, încet, dar sigur, spre marginea prăpastiei.
