Interviu cu Radu Jude

Toată lumea din familia noastră, cel de-al doilea lungmetraj al lui Radu Jude, a fost inclus în competiţia festivalului de film Bucureşti şi va fi proiectat în premieră naţională vineri, de la ora 19, la cinema Studio. Ai o ocazie să vezi filmul şi sâmbătă, de la ora 16, la Noul Cinematograf al Regizorului Român, din incinta Muzeului Ţăranului. Toată lumea din familia noastră va fi lansat pe marile ecrane din România pe 6 aprilie.

Scris de Radu Jude în colaborare cu scenarista Corina Sabău, Toată lumea din familia noastră tratează cu umor povestea tristă a unui tată (Şerban Pavlu) şi a fiicei lui (Sofia Nicolaescu), care vor să petreacă împreună o vacanţă ca-n rai, însă deocamdată sunt prinşi în iadul relaţiilor de familie de pe pământ.

Când te-ai gândit prima oară la Marius, personajul lui Şerban Pavlu, şi cum a evoluat el de-a lungul scrierii scenariului? Ai fost inspirat de cineva din realitate?
Personajul principal se trage dintr-un scurtmetraj intitulat Alexandra, la care am lucrat în 2007. La un moment dat, împins şi de nişte circumstanţe ale vieţii mele personale, am hotărît să abordez din nou tema relaţiei dintre copii şi părinţii aflaţi în divorţ, şi atunci am decis să preiau actorii din scurtmetraj şi să fac o nouă poveste cu ei (după modelul lui Truffaut din seria cu Antoine Doinel). Nu am mai putut face asta (din multe motive, locaţiile din scurtmetraj erau indisponibile, fetiţa Alexandra Paşcu era deja mai mare decât vârsta personajului din scenariu etc.), aşa că am hotărât să păstrez doar actorul principal, pe Şerban Pavlu. Personajul lui are origini amestecate: are ceva din Pavlu, ceva din mine (calităţile!), ceva din oamenii pe care i-am întâlnit, eu sau co-scenarista Corina Sabău, ceva din personajele lui Cehov, Raymond Carver şi William Saroyan, ceva din personajele isterice ale lui Mircea Daneliuc, ceva din sutele de anonimi divorţaţi care delirează auto-compătimitor pe forumurile tematice de pe internet, ceva din Andrei Butică, cel care a fost operatorul filmului, dar şi consultant de scenariu.
 
Dacă Marius ar există în realitate şi ar fi unul dintre prietenii tăi, cum l-ai sfătui să rezolve divergenţele cu fosta soţie în ceea ce o priveşte pe fiica lor?
Dacă Marius ar exista în realitate, cu siguranţă nu ar fi prietenul meu. Şi, oricum, nu-mi place să dau sfaturi, mai ales când e vorba de viaţa privată a celor din jur. Îi detest profund pe indivizii care, imediat ce au aflat că ai o problemă, se reped să-ţi ofere preţioasele lor sfaturi, ba se mai şi supără dacă nu-i asculţi. O adevărată pacoste!

Toată lumea din familia noastră abundă în glume intraductibile, iar pitorescul limbajului se pierde întrucâtva o dată cu traducerea. Crezi că filmul tău, care a avut premiera mondială la festivalul de la Berlin, este înţeles la fel de publicul din afară României?
Este adevărat că filmul se bazează foarte mult pe cuvinte, pe limbaj, este un film foarte vorbit. Mai mult, atât eu, cât şi Corina Sabău şi actorii am căutat întotdeauna cuvintele cele mai potrivite pentru dialogurile filmului. Asta pentru că am vrut să surprindem foarte precis felul în care se vorbeşte în România de azi şi pentru că am vrut să folosim cuvinte care să ajute şi în acelaşi timp să bruieze comunicarea dintre personaje. În plus, felul în care sună limba română în anumite situaţii face ca lucrurile să se scufunde într-un ridicol iremediabil, iar căutarea acestui ridicol este una din temele filmului. Aşa că, evident, se pierde la traducere, cu atât mai mult cu cât a trebuit să comprimăm serios textul din subtitlurile în engleză, altminteri ar fi fost prea lungi. Asta-i situatia! Se întâmplă şi la case mult mai mari: Ionesco a încercat fără prea mare succes să-l traducă pe Caragiale în franceză, iar unul din filmele mele preferate, A City of Sadness, de Hou Hsiao-hsien este, după câte am citit, vorbit în foarte multe dialecte ale limbii chineze (taiwaneze?) şi se pare că asta îl face foarte special! Dar filmul e impresionant şi pentru cineva care nu poate sesiza asta.

Care este secvenţa ta favorită din Toată lumea din familia noastră? De ce?
Nu am nicio secvenţă favorită şi nu cred în filmele care au scene strălucite şi scene proaste. Cred că toate scenele trebuie să fie la fel de importante, altminteri n-au ce caută în film, chiar dacă sunt extraordinare.

Ca şi în Cea mai fericită fată din lume, descoperi o mică actriţă foarte simpatică, Sofia Nicolaescu. Cum ai comunicat cu ea şi ce indicaţii i-ai dat la filmări unui actor în vârstă de doar cinci ani? Cum a reacţionat în timpul secvenţelor mai dure?
Sofia Nicolaescu nu e doar simpatică, ci şi extrem de inteligentă şi de talentată. Aşa că lucrul cu ea a fost simplu, înţelegea imediat despre ce e vorba şi, spre deosebire de actorii adulţi, nu avea o "imagine" de protejat. Iar la scenele în care părinţii se ceartă mai dur, Sofia îşi punea mâinile la urechi ca să nu-i mai audă şi am păstrat asta în film.

Care a fost cea mai mare dificultate în realizarea filmului?
Obţinerea finanţării, care a durat vreo doi-trei ani. În rest, realizarea filmului n-a fost una dificilă. Ca întotdeauna, dificil nu e să faci un astfel de film, ci să faci un film bun. Asta nu ştiu dacă am reuşit şi nu e treaba mea să mă pronunţ.

Care crezi că este cea mai mare problemă a cinematografiei româneşti? Dar cel mai mare avantaj?
Problema cinematografiei româneşti e mai complexă: o dată ţine de finanţarea publică, adică CNC-ul funcţionează încă destul de haotic, ca dovadă că la ultima sesiune de concurs, la secţiunea debut, Adina Pintilie a fost respinsă, în ciuda premiilor obţinute de scurtmetrajele şi documentarele sale anterioare. În schimb au primit finanţare oameni a căror activitate regizorală este zero, precum Sorin Marin sau Vlad Păunescu. E stupid şi ruşinos. O altă problemă ţine de distribuţie, nu există cinematografe decente decât în oraşele mari şi ele difuzează în general filme americane.

Publicul din România se apropie cu reticenţă de producţiile autohtone, ce crezi că ar putea fi făcut pentru a-l atrage în cinematografe?
Publicul larg din România se apropie cu reticenţă şi de producţiile europene (se poate constata chiar pe site-ul dumneavoastră că un film ca Panglica Albă, premiat cu Palme d'Or, regizat de unul din cei mai importanţi cineaşti europeni, abia a făcut câteva mii de spectatori), publicul larg nu e interesat nici de literatură românească de calitate ("Rădăcina de bucsau” de O. Nimigean, o carte excelentă, a trecut practic neobservată), nici de muzică de calitat! România e o ţara săracă, oamenii au atâtea probleme!

Nu ştiu ce e de făcut. Probabil că o investiţie mai serioasă în educaţia artistică, lucru în general trecut cu vederea în dezastruosul sistem de învăţământ românesc, deşi un specialist în educaţie precum Ken Robinson demonstrează cât de important e ca elevii să o primească. Şi poate că e momentul să înţelegem că există două tipuri de film, unul care se adresează publicului larg şi altul care se adresează celor interesaţi cu adevărat de cinema ca artă. Nu te duci la un restaurant nouvelle cuisine să ceri mititei, nici la McDonald's să mănânci sushi!

Nu e normal nici să te duci la un film de artă şi să aştepţi că el să fie Die Hard. Poate că e momentul să asumăm că e important ca un film să aibă succes de public pe termen lung. Subliniez: pe termen lung. Am citit că Hoţii de biciclete, de exemplu, a avut de-a lungul anilor mult mai mulţi spectatori decât blockbusterul italian al lui 1948. Aşa că ar trebui să fim cu toţii interesaţi ca în România să se facă filme care să poată fi văzute şi peste 60 de ani, măcar cele care au finanţare publică. Notă: nu vreau să spun prin asta că orice film românesc care nu are spectatori e un film bun. Domnul regizor Ioan Cărmăzan spunea într-un interviu că filmul domniei-sale, "Lotus", nu a avut spectatori pentru că nivelul filmului îi depăşea. Nu. După părerea mea, filmele domnului Cărmăzan (şi ale altora de nivelul dumnealui!) nu au succes nici de public, nici de festival, pentru că sunt pur şi simplu inadmisibil de proaste.
 
Dacă ai avea cinci milioane de euro, ce film ai face? Dar dacă ai avea 100 de milioane?
Dacă aş avea atâţia bani n-aş face nici un film. Îmi place să cred că aş da o parte însemnată din ei pentru nişte proiecte sociale.
 
Lucrezi la un nou scenariu? Despre ce va fi următorul tău proiect?
Deocamdată filmez multe spoturi publicitare. Şi sper că în vară voi filma un scurtmetraj, se numeşte Ca o umbră de nor şi spune povestea unui popă de Bucureşti care trebuie să dea o ultimă împărtăşanie unei muribunde. Va fi o comedie despre speranţă şi despre cum se moare la bloc. Povestea e scrisă împreună cu Florin Lăzărescu şi tot cu el lucrez la scenariul unui film de epocă a cărui poveste se petrece la începutul secolului XIX, abordând o problemă reglementată absurd în "Pravilniceasca condică" a lui Alexandru Ipsilanti. Mi-aş dori foarte mult să reconstitui această epocă la nivelul detaliilor vieţii cotidiene, cred că e un lucru extraordinar pe care îl poate face cinematograful. Cine ştie dacă vom reuşi! Vorba lui Tolstoi din "Jurnal": "Daca mai trăiesc".