Filmul își dă cărțile pe față încă de la început, anunțându-ne că vom urmări povestea unui caz polițienesc nerezolvat. Ce ne promite, în schimb, este bruta realitate procedurală a polițiștilor. Cazul cu pricina e unul viralizat mediatic, însă fără să fie complet ieșit din comun: o tânără, Clara (Lula Cotton-Frapier), e incendiată de vie de către un bărbat mascat, într-un orășel de munte din preajma Grenoble-ului.
Iar dacă prin reminiscențele filmelor sau a serialelor de gen, desfășurarea unei astfel de anchete ni se pare familiară – polițiștii anunță părinții, anchetează prieteni, foști iubiți –, aici familiarul și trivialul capătă o anume aură. Tonul filmului e de un naturalism când tragic (la aflarea veștii, mama Clarei are o cădere nervoasă de-a dreptul cutremurătoare), când comic (polițistul tânăr își pune problema plății pentru orele suplimentare).
Avem deci parte de un tablou al anchetei cât mai cuprinzător, din care nimic nu pare să lipsească – nici interogările, nici problemele domestice ale polițiștilor, nici constrângerile bugetare, nici imprimanta cu probleme. Altfel, micile tușe metafizice, precum scurta senzație de non-existență în care intră unul dintre polițiști înainte să dea vestea mamei, cu privirea blocată pe o fotografie de-a Clarei ținând o pisică în brațe, sau prezența recurentă a pisicilor negre, sau gluma că un polițist poartă ghinion întregii echipe, toate acestea nu desemnează altceva decât superstiția polițiștilor ca apărare contra durerii spre care îi împinge profesia.
Filmul începe altminteri banal, la petrecerea de pensionare a șefului de secție din Grenoble, în locul căruia avansează Yohan (Bastien Bouillon), un polițist cumva alegoric: singur, tăcut, dar empatic și cu un simț al dreptății ieșit din comun, care își exorcizează stresul meseriei împrejmuind la nesfârșit velodromul pe o cursieră, în timp ce coloana sonoră meditativ-ambientală a lui Olivier Marguerit ne pregătește pentru cazul în care va pedala în cerc, ca pe velodrom. Asistat de Morceau (Bouli Lanners), care s-a făcut polițist și nu profesor de franceză, așa cum își dorise (în timpul anchetei, evocă un poem de-al lui Verlaine), echipa lor stă de vorbă cu toți băieții răi din viața tinerei fete omorâte.
Din cum decurg interogările, toți băieții concurează pentru suspiciunea noastră. Bănuim că oricare dintre ei ar fi putut să incendieze o fată. Doar că în loc să îi absolve de vină, nevinovăția fiecăruia îi comasează pe toți într-un agresor comun. Colegii lui Yohan ajung să creadă că victima și-a căutat-o cu lumânarea umblând cu astfel de băieți, poate nu neapărat învinovățind-o, cât remarcându-i o anume compulsie a morții. Yohan li se opune nevrotic, reclamând stereotipurile de gen ale colegilor săi.
Iar dacă în Twin Peaks îl aveam pe Bob, acea încarnare a demonismului bărbătesc cu aere de tirist neiubit, aici avem mai mulți Bobi care nu se lasă decât întrevăzuți, lăsând misterul să plutească nestingherit deasupra Alpilor. Povestea pare să devină despre violență într-un sens mai general, implicit și asupra femeilor.
Trei ani de anchetă nu au făcut decât să îi bântuie pe justițiarii excedați de eșec. În locul lui Morceau lucrează acum Nathalie (Camille Rutherford), care începe să îi fileze mormântul victimei alături de Yohan, sub ordinul unei judecătoare iscusite, care a dat de dosar printre vrafurile pe care le-a moștenit odată cu postul ei, optând să-l scoată din nou la suprafață și să îi aducă dreptate victimei. Într-o discuție pe care cei doi polițiști o poartă în dubă, cufundați în introspecția filajului, Nathalie remarcă o coincidență a statisticililor care spun că majoritatea răufăcătorilor sunt bărbați, tot așa cum majoritatea celor care soluționează cazurile sunt tot bărbați.
Însă Moll nu arată cu degetul, nu proclamă sexul ispășitor pe care ni-l dorim, reușind astfel să păstreze un admirabil respect față de victimele acestor cazuri. Maxima lui Nathalie vine în urma încă unui suspect dovedit a fi nevinovat. După atâția ani și după atâta efort și durere, Yohan o întreabă informal dacă ea crede în fantome, iar Nathalie îi răspunde fără să stea prea mult pe gânduri: „Nu trebuie să crezi în fantome. Eu cred că morții sunt printre noi. Iar dacă ne chinuie, e fiindcă nu vor să îi uităm.” Singurul final fericit posibil e ca Yohan să nu mai dea ture pe velodrom, optând pentru un traseu montan.
La nuit du 12 poate fi văzut în cinematografe.
