Regizorul chilian Pablo Larraín îşi încheie trilogia de filme biografice începută cu Jackie şi Spencer cu Maria, o imaginare a ultimei săptămâni din viaţa Mariei Callas, cea mai adulată cântăreaţă de operă a secolului trecut. După ce a electrizat cele mai mari scene ale lumii, iat-o acum aproape prizonieră în apartamentul ei parizian, dar încă dispusă să lupte pentru o revenire în lumina reflectoarelor.
Maria este un film dificil, care te umple de o tristeţe nesfârşită. Este un film despre celebritate şi preţul ei şi despre talent şi preţul lui. Este în acelaşi timp, un film despre acea alegere care, într-o singură secundă, afectează itinerariul unei vieţii, bifurcându-l definitiv. Este un film despre cum uneori privim în urmă şi ne întrebăm ce-ar fi fost dacă în acea secundă am fi ales stânga şi nu drepta, iar asta îl face un film despre noi toţi.
Maria Callas este, totuşi, protagonista acestui film, iar regizorul îi retrasează itinerariul artistic cu ajutorul unui mix de flashback-uri şi halucinaţii, astfel încât la un moment dat renunţi la a te mai întreba dacă ceea ce vezi pe ecran e adevărat sau nu. Până şi medicamentul favorit al sopranei, Mandrax, sedativ interzis în anii '80 din cauza numeroaselor cazuri de adicţie şi abuz, capătă o faţă (Kodi Smit-McPhee) şi rolul de o descoase pe Callas în faţa camerei cu privire la episoadele mai mult sau mai puţin fericite din cariera ei.
Chiar dacă filmul pierde puncte din cauza dialogurilor, Callas părând să vorbească exclusiv în sentinţe definitive, ce nu aşteaptă nici obiecţie şi nici comentariu, Maria reuşeşte să aproximeze balastul faimei şi singurătatea şi fragilitatea artistului de la care se aşteaptă clipă de clipă perfecţiunea. Este realmente nedrept să-i privim pe aceşti artişti ca pe nişte supraoameni, pentru că talentul lor ieşit din comun nu-i altceva decât un văl gros în spatele căruia se ascunde un om afectat ca oricine altceva de prea multă atenţie. Şi, când ţi se cere totul, ţie ce-ţi mai rămâne?
Văzând filmul, îţi e uşor să înţelegi de ce soprana s-a retras din activitate, fără să ştie că asta îi va afecta iremediabil vocea. Adulată oriunde apărea, cea supranumită La Callas a vrut să fie, măcar pentru câţiva ani, Maria (şi nu e deloc de mirare că filmul aşa se intitulează), o anonimă. Când are toată lumea la picioare, diva nu îşi doreşte decât un lucru, anume să se simtă o femeie obişnuită. A obţinut asta alături de un bărbat, Aristotel Onassis, care nu a dat doi bani pe vocea ei, dar a fost dispus să facă ce nu mai făcuse nimeni: să-i dărâme piedestalul.
Poate că Angelina Jolie nu a fost cea mai bună alegere pentru rolul principal, pentru că secundă de secundă nu o vedem pe Callas pe ecran, ci pe Angelina Jolie încercând din răsputeri să fie Callas. Asta nu înseamnă că actriţa nu face o treabă bună, la fel cum fac şi Natalie Portman în rolul lui Jacqueline Kennedy în Jackie (fosta Primă Doamnă are o scurtă apariţie în Maria interpretată de italianca Valeria Golino) şi Kristen Stewart în rolul prinţesei Diana în Spencer, ci doar că e mai dificil pentru public să le "creadă" şi să accepte convenţia că sunt personajele lor şi nu actriţe ce interpretează acele personaje. Maria ar fi fost poate mai puternic cu o cvasianonimă în rolul titular, dar itinerariul lui Jolie şi cel al lui Callas se sincronizează, actriţa plătind şi ea preţul greu al celebrităţii.
Maria se lansează naţional pe 20 decembrie, dar are proiecţii în avanpremieră cu începere de vineri, 13 decembrie.
