Mulţi români l-au cunoscut pe Jack Quaid în 2012, când a avut un scurt rol în primul film The Hunger Games, unde interpreta unul din tribuţii districtelor îndestulate şi oponent direct al eroinei interpretate de Jennifer Lawrence. Fix atunci i-a apărut şi tinicheaua de aşa-numit "nepo-baby", o controversă perenă la Hollywood, care identifică fiii şi fiicele unor actori celebri (în acest caz Dennis Quaid, văzut cel mai recent în The Substance) care beneficiază la începutul carierei de influenţa părinţilor pentru a obţine roluri. Dar Jack a crescut "organic" (în sensul că a luat constant bătaie pe ecran) şi, după rolul principal din superhitul Amazon The Boys, iată-l în 2025 cu două roluri principale în nici două luni: în horror-ul SF Companion şi în action-ul Novocaine, lansat chiar vineri.
În Novocaine actorul îl intepretează pe Nathan, un director adjunct al unei bănci care are toate motivele să păstreze distanţa faţă de colegi: când se apropie de o nouă colegă, Sherry (Amber Midthunder, pe care ar trebui s-o ştii din filmul Prey/Pradă, una din părţile meritorii din franciza Predator), aflăm că Nathan nu simte durerea. La o primă impresie, afecţiunea lui pare o binecuvântare, dar oare aşa să ste lucrurile când pui mâna pe o plită încinsă şi, fără să simţi ceva, vezi cum pielea suferă toate consecinţele căldurii extreme? Pentru a supravieţui fără a se răni, Nathan s-a transformat într-un adevărat pustnic, dar de viaţa sa pusă la punct la milimetru se alege praful când banca este jefuită, iar Sherry este luată ostatică de jefuitori pentru a putea fugi nederanjaţi de autorităţi.
Chiar dacă îi ia o mulţime de timp pentru a schimba viteza, Novocaine (cuvântul denumeşte un anestezic şi este şi porecla din copilărie a eroului) compensează la un moment dat cu secvenţe demente de acţiune, de la urmăriri în trombă până la sângeroase confruntări corp la corp. Pretenţiile la verosimil sunt inexistente şi chiar există câteva momente când simţi că scenariul lui Lars Jacobson te ia de prost (pistolul prăjit?), dar regizorii Dan Berk şi Robert Olsen dau dovadă de inventivitate în mixul lor de acţiune şi comedie şi fac spectatorii să ţină de la început până la sfârşit cu improbabilul lor erou.
Iar Jack Quaid se achită de minune atât de scenele în care ne este înfăţişat ca un suferind de o afecţiune ce îi sabotează constant viaţa socială, cât şi în cele în care îl descoperim ca un Jason Statham (pe care îl vom vedea dezlănţuit weekend-ul viitor, în A Working Man) gata de orice pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit. De fapt, Novocaine are o doză din demenţa lui Crank/Răzbunare și adrenalină, unul din primele roluri principale hollywoodiene ale lui Statham, la fel de conectat la realitate ca cine ştie ce ins ce vorbeşte zilnic cu extratereştrii şi getodacii.
Din păcate, Novocaine eşuează lamentabil în crearea unui villain convingător, iar aici trebuie să revenim la controversa nepo-baby: principalul antagonist este interpretat de Ray Nicholson, fiul lui Jack Nicholson, doar că actorul este complet lipsit de nuanţă în rolul său, părând să omagieze peltic unul dintre cele mai celebre roluri ale tatălui său, cel al lui Jack Torrance din The Shining. Secundă de secundă, Simon are complexitatea unui lansator de pietroaie cu înfăţişare umană, nefăcând altceva decât să-i agreseze sau să-i rănească încontinuu pe cei din jur.
În România, filmul a primit rating-ul "Nerecomandat sub 15 ani", dar unele scene violente sunt atât de explicite şi realiste vizual, încât chiar şi adulţii vor simţi nevoia să-şi ferească privirea. Într-o scenă de tortură protagonistul îşi ia adio de la câteva unghii, mâna sa acoperind întregul ecran, iar în altă scenă o fractură cu osul expus este folosită pentru o execuţie sumară a unui oponent, două momente pe care unii spectatori îşi vor dori să nu le fi văzut. Altfel, numai laude pentru chimia dintre Quaid şi Amber Midthunder şi pentru inventivitatea acţiunii.
