Nici chiar acum, după aproape o jumătate de secol, n-a pierit în uitare (se vinde pe DVD şi se găseşte şi pe youtube), şi nici nu şi-a pierdut umorul irezistibil, acel "MĂ-ccce căldură, MĂ-ccce căldură...!" cu care începea bijuteria de umor TV "Tanţa şi Costel" a lui Ion Băieşu, consacrând două nume de aur ale hazului românesc: Coca Andronescu şi Octavian Cotescu. În decorul de pe platou al gării din "Megidia" (sic!), cei doi mari actori compuneau impecabil portretele ţopârlanilor arhetipali, cu replici pompos-tălâmbe şi ticuri comportamentale recognoscibile oricând dar mereu proaspete, într-un climat de patinoar cortical desăvârşit.
Aveam un vecin din Târgu Ocna, în curte (şi, după ce ne-am mutat cu toţii, în apartamentul de deasupra), pe care-l recunoşteam perfect în acel Costel din Babadag (Tanţa era din Lehliu), şi nu mă îndoiesc că toţi spectatorii regăseau modele similare - mulţi dintre ei, desigur (şi inconştient), chiar în propriile persoane. Creatorul acestui rol, născut în 14 februarie, 1931, la Dorohoi, a pus pentru prima oară piciorul pe scândura scenei încă din Liceul Naţional, la Iaşi, după doi ani de liceu militar. În 1946, a fost admis prematur la Conservatorul local, cu rolul Mircea Vadu din piesa "Cumpăna", iar peste alţi patru ani a absolvit Institutul de Teatru Matei Millo. Repartizat la Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti, a debutat în ziua de 12 mai, 1951, cu "Pădurea" de A.N. Ostrovski.
Pe aceeaşi scenă l-am văzut pentru prima oară, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, într-un antologic Caţavencu, din memorabila montare a lui Liviu Ciulei cu "O scrisoare pierdută" - un emploi perfect, conturându-l puternic şi savuros pe celebrul arivist demagog şi sfertodoct, viclean şi lipsit de scrupule, pendulând mereu între alunecări mieroase, istericale studiate şi sarcasme mitocăneşti redate cu cea mai mare veridicitate şi fineţe. Nu peste mult, i-am admirat umorul, într-o cheie mult mai discretă, în rolul redactorului de televiziune din "Interviu", de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu, în tandem cu Gina Patrichi, iar la începutul anilor '80 mi l-a dăruit pe tulburătorul Pilat din Pont, oscilant şi vulnerabil, în vulcanic-labirintica montare a aceleiaşi Cătălina Buzoianu cu "Maestrul şi Margarita", de Mihail Bulgakov, la Teatrul Mic (rol care, în urma îmbolnăvirii care avea să-i fie nu peste mult fatală, a fost preluat apoi de Dinu Ianculescu şi, în final, de Vistrian Roman).
După "Tanţa şi Costel", cariera sa pe micul ecran continuase impetuos, fiind una dintre prezenţele constante ale emisiunilor de varietăţi şi ale altor spectacole umoristice, în special cu scheciuri şi monologuri comice (nespus de numeroase şi, în majoritate, atât de reuşite, încât ar fi imposibil de operat o selecţie obiectivă). În film a debutat cu "Dragoste lungă de-o seară" (1963, Horea Popescu, cu Graziela Albini, Ilinca Tomoroveanu, Silvia Popovici, Nunuţa Hodoş, Traian Stănescu, Sandu Sticlaru), film urmat de "Cartierul veseliei" (1964, Manole Marcus, cu Toma Caragiu, Ilarion Ciobanu Ion Besoiu, Da Nuţu, Olga Tudorache, Gina Patrichi) şi "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967, Andrei Blaier, cu Dan Nuţu, Irina Patrescu, Sebastian Papaianu, Carmen Galin, George Constantin, Ion Caramitru, Ştefan Ciubotăraşu, Cornel Coman) - şi alte filme, tot mai numeroase şi mai semnificative, până la sensibilul rol de dramă Viţu, din "Bariera" (1972, Mircea Mureşan), şi ipocritul doctor Bunu din "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972, Sergiu Nicolaescu). O compoziţie interesantă i-a prilejuit jandarmul din "Capcana" (1974, Manole Marcus), perfid şi pervers, mimând credibil naivitatea, urmat de tovarăşul Berbecea, din "Un zâmbet pentru mai târziu" (1975, Alexandru Boiangiu), unde alcătuia un cuplu de birocraţi poltroni împreună cu Marin Moraru. Tot alături de Marin Moraru, precum şi de nemuritorul Toma Caragiu, a jucat - sau, mai bine zis... s-a jucat delicios de-a pescarul, în "Operaţiunea «Monstrul»" (1976, Manole Marcus).
În acelaşi an, printre numeroase alte roluri de film, căci de mult era solicitat la capacitate maximă, a realizat compoziţia omenosului anchetator creat de Petre Sălcudeanu în romanele sale poliţiste, cu "Bunicul şi doi delincvenţi minori" (Maria Callas Dinescu). Pe lângă pleiada constantă de creaţii comice, s-a mai remarcat portretul lui Alexandru Vlahuţă, din "Aurel Vlaicu" (1977, Mircea Drăgan), apoi trei roluri de substanţă la rând: Zaharia Herdelea, din ecranizarea după Liviu Rebreanu "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii" (1980, Mircea Mureşan), Ion Pomponescu din călinescianul "Ioanide" (1980, Dan Piţa), şi Marcelloni, din "Saltimbancii" (1981) şi "Un saltimbanc la Polul Nord" (1983), ecranizarea Elisabetei Bostan, ambiţioasă ca producţie dar inconsistentă în planul conţinutului, după "Fram, ursul polar", de Cezar Petrescu - un rol complex, extins pe toată gama de la bufonul din arenă până la frământatul tată de familie care se luptă să nu fie doborât de vitregiile vieţii (alături de Gina Patrichi, Carmen Galin şi Adrian Vîlcu). Erau anii studenţiei noastre şi, începând din 1981, Octavian Cotescu ne-a fost rector. Împrejurările nu ne-au favorizat vreo apropiere deosebită, dar mi-a lăsat amintirea unui dascăl apropiat şi uman - impresie confirmată şi de studenţii lui la actorie, cărora obişnuia să li se adreseze cu "puilor..." Aş fi vrut să-l distribui în rolul medicului oncolog din filmul meu de diplomă "Primăvară într-un decor aseptic" (1984, cu Gabriel Oseciuc şi Cornelia Alexoi) dar, deşi în principiu nu m-a refuzat, programul încărcat al rectoratului ne-a împiedicat colaborarea (aşa că, după o tentativă similară cu Gheorghe Cozorici, rolul l-a primit Dinu Ianculescu). Nimeni nu bănuia că sfârşitul era extrem şi nedrept de aproape...
După alte câteva roluri din aceeaşi categorie cu care ne obişnuise, în "Buletin de Bucureşti" (1982) şi "Căsătorie cu repetiţie" (1985, Virgil Calotescu), "Sosesc păsările călătoare" (1984) şi "Secretul lui Bachus" (1984, Geo Saizescu), şi "Promisiuni" (1985, Elisabeta Bostan), la care se adăuga o interesantă compoziţie nemilos-satirică, în neglijatul (din păcate) "Escapada" (1985, Cornel Diaconu), ne-am reîntâlnit, în vara lui 1985, pe platourile filmului "Clipa de răgaz" (Şerban Creangă), unde juca din nou un rol de dramă (un cercetător vârstnic, înţelept şi marginalizat). Marele actor fusese deja afectat de boală, dar părea să se fi restabilit, şi când l-am întrebat cum se mai simte, mi-a răspuns cu un zâmbet blajin: "Ei... convalescent..." La scurt timp după încheierea filmărilor, însă, pe când îşi petrecea vacanţa împreună cu soţia, celebra Valeria Seciu, la Poiana Cumpătu, au venit intempestiv în vizită trei prieteni cu chef de petrecere - şi... Mă aflam la Galaţi, pentru un weekend în familie cu ocazia celor câteva zile libere de 23 August - şi, când am revenit în Bucureşti şi am vrut să iau autobuzul de Buftea de la Grădina Icoanei, am dat peste o mulţime imensă şi tristă adunată în faţa Teatrului Bulandra - unde era depus pe catafalc fostul nostru rector, marele actor Octavian Cotescu, plecat la cele veşnice în ziua de 22 august, 1985... L-am însoţit pe ultimul drum până la Bellu, unde şi-a aflat odihna pe Aleea Actorilor - am şi făcut o serie de fotografii din timpul ceremoniei funerare, dar nu le-am mai developat...
Moştenirea lui în imagini era mult prea bogată - încheindu-se cu acel rol din "Clipa de răgaz" unde, prin vitregia sorţii, nu s-a mai putut auzi glasul său inconfundabil, voalat şi tăios cu ironie, realizatorii fiind nevoiţi să-l dubleze, la post-sincron, cu ajutorul unui alt actor... Ceea ce, desigur, nu ştirbeşte cu nimic personalitatea sa completă de artist desăvârşit, compunând cu perfidie candidă atâtea roluri de lichele şi pramatii, precum şi atâtea personaje calde şi umane.
Părerea ta
Spune-ţi părerea