La Cinemateca Grozăveşti din Complexul studenţesc bucureştean cu acelaşi nume se va păstra seara aceasta, poate, un moment de reculegere pentru sound designerul Andrei Toncu, care ar fi împlinit 33 de ani pe 8 aprilie 2011, şi pentru regizorul Cristian Nemescu. Şase filme ale celor doi se vor proiecta gratuit, prima dată într-un campus universitar, la cinci ani de la dispariţia lor, în urma unui fatal accident de maşină. Un dosar complet despre caz, aici.
Solicitat să lucreze în echipa lui Francis Ford Coppola pentru Youth Without Youth, Andrei Toncu (i se spunea "Otto") a amânat răspunsul pentru că dorea, mai întâi, să finalizeze (în patru luni!) sunetul de la California Dreamin', "proiectul lui de suflet". Nu a mai avut timp decât să lase scenariul California Dreamin' cu toate adnotările lui de sunet, un trailer de promovare a lungmetrajului şi sunete pentru diverse scene din film, dintre care bomba care se rostogoleşte pe scări, în secvenţa alb-negru cu bombardamentul, şi zgomotul şinelor de tren, pentru care a făcut, cu mâna lui, on location recording. Andrei Toncu este şi primul student al Facultăţii de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) care face un film cu sunet multi-canal analogic, Dolby SR, numit Cădere liberă (anul 2000, regia Dorin Stana), premiat apoi de Festivalul Internaţional de Film Studenţesc CineMAIubit şi cu care a participat la preselecţia pentru OSCAR 2001.
Procedeul s-a reluat tot de către el, pentru filmul regizat de Cristian Nemescu, Mihai şi Cristina. Diferenţa faţă de sunetul mono-canal este că spaţiul filmic se aude în cinema din patru difuzoare separate ("sunetul trebuie să se desfăşoare faţă de imagine, ambianţa şi muzica trebuie auzite cel puţin stereo, din stânga şi dreapta, uneori din spate pentru învăluirea spectatorilor, faţă de dialog, pe care îl auzi din centru", explică doctorandul şi asistentul UNATC Dan Ştefan Rucăreanu).
A adus termenul de sound design în România
Pe lângă faptul că a fost un pionier al sunetului multi-canal în mediul studenţesc, Andrei Toncu a adus termenul de sound designer în România, e de părere Rucăreanu, "ucenicul" lui, care dă şi o definiţie scurtă, dar cuprinzătoare sound design-ului: "muzica zgomotelor". Car music, o compoziţie de muzică electronică semnată de Toncu şi alcătuită dintr-o succesiune de zgomote specifice maşinii, a câştigat premiul Sony în mai 2006, cu câteva luni înainte de tragicul accident. Urmează Premiul UCIN pentru sunet pe anul 2006, cu filmul Marilena de la P7.
La doi ani şi un pic recunoştea toate maşinile după zgomotul motoarelor.
În facultate a pus în funcţiune un aparat pe care nimeni nu ştia să-l pornească
Toate aceste reuşite ale lui Andrei Toncu sunt puse de Elena şi Horia Toncu, părinţii lui, pe seama auzului total ieşit din comun, pe care l-a moştenit pe linie maternă: "şi eu am un auz care pot spune că este 'absolut': aud toate înălţimile sunetelor şi le recunosc; el avea mai mult decât atât, auzea cel mai infim sunet sau zgomot. La doi ani şi un pic recunoştea toate maşinile după zgomotul motoarelor. Avea iarăşi o memorie ieşită din comun, vizuală, fotografică, învăţa 'fotografiind pagina'. Într-o vacanţă la mare i-am citit de două ori o poezie de 42 de strofe, după care a recitat-o complet, la trei ani şi ceva", spune doamna Toncu, absolventă de Conservator şi profesoara de pian a regizorului de mai târziu, Nae Caranfil - după ce şi domnul Octavian Nemescu îl meditase la acest instrument.
"Avea o intuiţie tehnică teribilă. De mic, orice aparat pentru el era foarte uşor de descifrat, nu a citit niciodată manualul de instrucţiuni, ceea ce îi învăţa şi pe alţii". Horia Toncu îşi aminteşte momentul cumpărării primului video player VHS. "Când am cumpărat primul video, prin '85, încercam să îl setăm, iar Andrei care avea şapte ani (ştia să citească), în câteva minute îl aranjase, cu tot cu cablarea la televizor". O altă întâmplare datează din facultate: "era student în anul 1 sau 2. Facultatea primise aparatură din America, prin anii '90-'95 se mai primeau donaţii. Era un aparat pentru sunet ţinut închis pentru că nu se ştia cum funcţionează. Andrei îi dădea târcoale, a cerut voie şi i s-a spus că nu funcţionează, deoarece nimeni nu ştia să umble la el. După un sfert de oră i-a chemat - 'Veniţi că i-am dat drumul'", spune Horia Toncu. Pe de altă parte, "în domeniul calculatorului era atât de avansat, spun colegii, încât nu puteau să ţină pasul cu el". Apropo de auz şi intuiţie, un fost coleg (Doru Niţescu) spunea că i-a dat un telefon când nu îi mergea computerul. Şi, prin telefon, i-a reparat computerul doar ascultând zgomotele pe care le scotea calculatorul, mai spune familia Toncu, venită la Bucureşti din Chicago cu ocazia Festivalului NexT.
Lipsa unui cod deontologic al breslei face ca scenariul California Dreamin', cu adnotările lui Andrei Toncu, să nu fie luat în considerare de producător
După finalizarea facultăţii, Toncu a continuat colaborarea cu Cristian Nemescu, pe care o începuse în facultate, dar a lucrat şi în State, întrucât familialui s-a mutat acolo în 2001. California Dreamin' a fost proiectul pentru finalizarea căruia a preferat să amâne răspunsul cerut de Francis Ford Coppola. Cumspuneam şi la începutul acestui articol, accidentul din august 2006 sistează lucrul lui Cristian Nemescu şi al lui Andrei Toncu la lungmetraj, acesta dinurmă lăsând scenariul cu notiţele de sunet făcute pe el. Horia şi Elena Toncu spun că au făcut în aşa fel încât scenariul să ajungă la MediaPro, mai exact la producătorul Andrei Boncea. "Exemplarul original al scenariului pe care Andrei şi-a făcut toate adnotările legate de sunet i l-am trimis prin Tudor Giurgiu (venit la Festivalul de Film de la Chicago) Adei Solomon pentru a-l trimite celor care se ocupau de editarea sunetului". Dar, "sunetul nu respectă întocmai stilistica lui Andrei; dacă au urmărit să facă asta, nu au reuşit", spune sound designerul Dan Ştefan Rucăreanu.
În Art. 69 al Codului deontologic al profesiei de arhitect (comparaţia nu este gratuită, şi sound designerul "construieşte" o lume, poate chiar mai bogată decât cea a imaginilor) – se prevede că "In cazul unui confrate decedat, arhitectul care are misiunea de a continua sau interveni asupra operei disparutului, este obligat sa ocroteasca drepturile de autor ale mostenitorilor legali si sa nu aduca atingeri creatiei predecesorului sau. In acest caz, arhitectul în cauza va respecta, în ordine, prevederile legale în materie, eventuale clauze testamentare sau dorinte exprimate de autor, precum si regulile instituite de breasla pentru asemenea situatii. In toate împrejurarile arhitectul va interveni cu respect deplin fata de valoarea reala a creatiei antecesorului sau".
Pe de altă parte, MediaPro nu trece pe generic numele Andrei Toncu şi nici în caseta "In memoriam" nu apare, alături de Cristian Nemescu. Versiunea publicată la acea vreme a fost că "dacă Nemescu reuşise sa-si aduca filmul la o prima forma, sunetistul Andrei Toncu nu si-a pus amprenta decat pe un promo al Californiei pentru un distribuitor" (EVZ). Pe genericul de final apar la sunet Cristi Tarnovetchi, Dana Bunescu si Cristinel Sirli. Încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat, Elena şi Horia Toncu trimit mai multe e-mail-uri producătorului Andrei Boncea, dar explicaţia nu a sosit nici până acum.
Stilistica sound design-ului lui "Otto":
(Analiză realizată pentru cititorii Cinemagia de sound designer-ul Dan Ştefan Rucăreanu)
1. Foloseşte voci din off - personaje care nu se văd, dar care se aud
În Lampa cu căciulă: conversaţia unor localnici atunci când copilul duce televizorul la reparat. Auzim o conversaţie mai deocheată despre cum un personaj feminin ţine un post. Se aude în fundal şi aduce un punct de comic acţiunii. 
Abia apoi se văd personajele. Şi în Poveste la scara C există acest element, când o descoperim pe mamă şi auzim în fundal tot felul de personaje care vorbesc - oferă informaţia că fenomenul e general, acolo nu e o singură mamă, iar băiatul nu e singurul în această situaţie. Fascinat de o vecină pe care şi-o imaginează în diferite ipostaze şi dorind să găsească o modalitate pentru a o aborda, băiatul de 16 ani de la scara C dă telefoane la linia erotică, neştiind că la celălalt capat al firului se află chiar mama lui. Deşi Cătălin Cristuţiu semnează sunetul, Andrei Toncu a ajutat editorul cu sfaturi, pentru că sunt elemente care îi aparţin lui, e de părere Dan-Ştefan Rucăreanu. Şi la Mihai şi Cristina - momentul în clasă, în care vorbeşte profesoara. În Marilena de la P7, la început este vocea de la radio, acel personaj care pune manele şi la final vine poliţia şi îl ia. Personaje care vorbesc în anumite spaţii, dar felul în care le auzim, că le auzim bine, dar totuşi departe, nu sunt în urechea noastră, sunt lucruri care fără Andrei nu se puteau face.
2. Utilizarea muzicii în mai multe planuri sonore. Jocul diegetic - nondiegetic - metadiegetic
În Lampa cu căciulă, când se intră în atelierul de reparat televizoare, se aude un radio, care se duce foarte frumos dintr-o boxă în alta, se foloseşte efectul stereo şi apoi se stabilizează în interior, acolo. 
E foarte frumos cum se joacă Toncu şi trece de la muzica non-diegetică, adică cea separată de film, la cea diegetică. Şi în Mihai şi Cristina avem acest joc - pianul care este fie în mintea băiatului, fie în realitate, muzica trece dintr-un spaţiu în altul. Sunt nişte inovaţii pe care le-a adus Andrei. Muzica îţi spune în ce plan eşti. Cu imaginea poţi să ai dubii.
Poţi să ai aceeaşi imagine şi deja să ştii: "Sunt în mintea personajului", sunt "cu el" sau "în afara lui". "Sunt cu el" este diegetic, "în afara lui" este muzică de cadru, sau sunt "în mintea personajului" şi e muzică puţin reverberată, cu ecou. În Marilena de la P7, Toncu se joacă din nou cu muzica.
Sunt tot timpul anumite surse din cadru care prezintă o coloană muzicală - radio-ul, televizorul; aparent poţi spune că muzica e de acolo, dar e aleasă special, cu textul ei, cu linia melodică, cu ce exprimă; ea e de la un televizor, dar joacă rolul de muzică. Nu poţi spune că s-a adăugat după aceea o muzică foarte dulce, ca să te facă să te îndrăgosteşti de personaj, nici nu te gândeşti că auzi melodia aceea, şi totuşi e acolo.
3. "Hard effects": Efectele sonore de electricitate şi electronică
În Marilena de la P7, la început, când vine poliţia, avem acel split screen cu cele patru ecrane - şi acel sunet electronic, pe care îl auzim şi la Mihai şi Cristina. La Poveste la scara C, în lift, efectul trece prin spatele personajului. Sau la telefon, când mama băiatului spune "alo", se aude un sunet electric.
Efectele induc o stare electrizantă, nişte emoţii. Acelaşi sunet electronic apare şi în Mihai şi Cristina, când cei doi sunt în pădure, şi după aceea se retrage toată acţiunea şi ajunge el în clasă, acel efect cu radio, căutarea frecvenţelor, maşină, electricitate. Toncu a avut o pasiune pentru aceste elemente. Un alt exemplu la această categorie este sound design-ul de la Munceşte acum (regia Ion Puican).
4. Ambianţa, acelaşi plan dramaturgic cu dialogul
Spotul de la Festivalul Anonimul, din 2005, reclamă făcută de Alexandru Maftei în stil documentarist-Discovery, cu un personaj în Deltă, dar ambianţa joacă foarte mult, ba se aud greierii foarte tare, ba păsările, maşinile care trec, în mod normal nu se aud aşa, dar supralicitat în spot îţi dai seama că spaţiul acela are viaţă, te pune în interiorul spaţiului. Delta Dunării este încă vie, acesta e mesajul.
5. Detalii sonore, prin editarea minuţioasă a elementelor
La Mihai şi Cristina, efectul de trecere din mintea lui Mihai în clasă, retragerea şi succesiunea foarte rapidă de imagini sunt elemente foarte micuţe puse cap la cap, pentru care e greu să gândeşti şi creezi o muzică concretă - adică o muzică din zgomote (Car Music e un exemplu); a fost un curent, "Musique concrète", venit din Franţa, preluat de Toncu.
6. Editare de elemente care creează stări
La Marilena de la P7, când Marilena se sinucide, e o pulsaţie extraordinară care se aude acolo, ca un fel de inimă, dar nu e inimă. Un "bum-bum-bum", care îţi reglează pulsul inimii, auzi practic ce simte băieţelul care o găseşte pe Marilena moartă. Este sunetul metadiegetic al băiatului, tensiunea din interiorul băiatului. Andrei Toncu te putea băga în mintea personajului. To Kill a Killer (regia Ricardo Islas) este un alt exemplu relevant în acest sens. O tensiune pe care o auzi prin pedale sonore, prin sunete care sunt separate de ambianţă.
7. Mixajul multi-canal
Remiza (2004, regia Valeriu Stihiu), apărut acum pe DVD, este extraordinar din punct de vedere al mixajului multi-canal, un război între două personaje care până la urmă se descoperă că joacă şah, un amalgam de sunete, un război în adevăratul sens al cuvântului - proiectile care cad, explozii, panoramate extraordinar, eşti în mijlocul acţiunii, auzi totul de jur împrejur, e o revelaţie din punct de vedere al mixajului.
Cădere liberă, sunet multi-canal analogic, Dolby SR:
Părerea ta
Spune-ţi părereaOf Doamne ce pacat pentru disparitia lor! Iti vine sa plangi...
Bravo Gloria pentru articol.
Imi pare extraordinar de rau, ca pierdem tot ce e mai bun: ori ii ia Dumnezeu, ori ii gonim noi in alte tari. Probabil ca nu-i meritam!