Povestea e plasată istoric după evenimentele din The Wind That Shakes the Barley, al aceluiaşi Ken Loach. Regizorul britanic se întoarce la portretizarea clasei muncitoare, cu această poveste inspirată de cazul lui Jimmy Gralton, un activist dintr-o Irlandă la un pas de război civil, singurul irlandez deportat vreodată din Irlanda.
Poveste pe care Loach o spune în secolul XXI, când ideea de clasă muncitoare a devenit, totuşi, dificil de înţeles. Cu toate astea, e uşor de empatizat cu eroul principal - pentru valorile în care crede. E admirabil pentru deschiderea şi curajul de care dă dovadă.
Muzica şi dansul ocupă un loc preponderent în film, serile dansante fiind inundate de o lumină caldă şi o efervescenţă care ai vrea sa nu se mai termine.
Povestea
În 1921, păcatul lui Jimmy Gralton a fost să contruiască o sala de dans la o răscruce de drumuri rurale, într-o Irlandă la un pas de război civil. Pearse-Connolly Hall era un loc unde tinerii puteau veni să înveţe, să danseze, să viseze... Pe măsură ce popularitatea sălii a crescut, reputaţia a adus-o în atenţia bisericii şi a politicienilor care l-au obligat pe Jimmy să fugă, iar Sala s-a închis.
Jimmy Gralton este singurul irlandez deportat vreodată din Irlanda
Un deceniu mai târziu, în martie 1932, la apogeul Recesiunii, Jimmy se întoarce din SUA în County Leitrim ca să aibă grijă de mama sa şi jură să trăiască o viaţă liniştită. Sala este abandonată şi, în ciuda pledoariilor susţinute de tineretul local, rămâne închisă. Şi, totuşi, pe măsură ce Jimmy se reintegrează în comunitate şi vede sărăcia şi opresiune culturală crescândă, liderul şi activistul din el se revoltă. Irlanda în care se întoarce, la zece ani după Războiul Civil, are un nou guvern şi o nouă speranţă pentru oamenii lui Jimmy – fermieri, muncitori, tineri, săraci din mediul rural. Prima iubirea lui Jimmy, Oonagh, este căsătorită acum. El hotărăşte să redeschidă sala, ca să redea speranţa acestor oameni...
În viaţa reală, Jimmy Gralton a fost un activist dedicat. Exista un sentiment că schimbarea guvernului ar deschide posibilităţi, dar cineva cu politica lui Jimmy ar şti că un politician ca de Valera ar trăda interesele clasei muncitoare. Jimmy a înţeles lupta de clasă şi că este inevitabil conflictul. Deci, este o decizie foarte dificilă pentru el să devină din nou vizibil, o voce care se face auzită, atunci când revine pentru a fi alături de mama lui.
Cu toate acestea, sala este redeschisă. Curând locul prinde viaţă prin muzică – Jimmy a venit cu un gramofon din America şi a adus cu el muzica lui Shim Sham, Lindy Hop, bucurie şi speranţă. Şi cursurile reîncep – Sean îl predă pe Yeats (poezie), Mossie predă box, Molly predă muzică, iar Oonagh dans. Părintele Sheridan este îngrozit. Diaconul său, părintele Seamus, predică reţinerea – pentru că represiunea naşte beligeranţă; dar Sheridan vede acest lucru ca pe un început de insurecţie comunistă, iar pe Gralton un ateu cu un plan în minte. Când serile de dans încep, Sheridan este prezent pentru a nota numele celor care vin la dans. La următoare Liturghie de duminică, le citeşte în public. Drept urmare, o tânără ia bătaie de la tatăl ei. Totuşi, a doua zi ea se întoarce la cursul de dans.
Sheridan îşi face rondurile, cerând localnicii să stea departe de sală. Curând, nu numai Biserica îl are pe Jimmy sub observaţie, ci şi precursori ai fasciştilor care îl văd pe Jimmy şi pe prietenii lui ca pe nişte comunişti ce trebuie alungaţi. Între timp, IRA apelează la Jimmy pentru a ajuta la restabilirea unei familii evacuate din casa lor de către un proprietar nemilos. Ei ştiu că Jimmy stăpâneşte arta cuvintelor şi poate aduna o mulţime.
Declaraţii
Rebecca O’Brien: „Acest film este o reprezentare a vieţii cu zece ani mai târziu faţă de Mângâierea vântului şi cred că este puţin mai optimist, într-un fel. Din punct de vedere istoric, este o contiuare: se foloseşte de aceleaşi argumente şi analizează modul în care au evoluat – Statul Liber Irlandez are deja 10 ani la momentul respectiv şi este interesant de văzut unde se află acum frâiele puterii.
Ken Loach: „Imaginile pe care le am mereu în minte sunt tablourile cu dans ale lui Degas, care te fac să te simţi că eşti într-o cutie, alături. Nu este chiar în mijlocul horei, unde totul vine direct spre tine, este într-un unghi/pieziş, puţin mai sus de dansatori, şi vezi nu doar dansatorii, dar şi ce este petrece în lateral. Observi dansatorii mai degrabă decât să fii în mijlocul lor şi observi bucuria şi comedia şi comunicarea dintre ei.
Ken Loach despre alegerea lui Barry Ward în rolul lui Jimmy: „conform scenariului, este foarte angajat politic, are un spirit genial, empatizează cu oamenii, are o istorie a luptei pentru clasa muncitoare, a experienţei în diferite locuri de muncă fizică, a călătoriei în jurul lumii. Există în el căldură şi generozitate, dar şi subtilitate. A fost destul de dificil să găsim toate acele elemente. Nu am vrut să fie prea tânăr şi nici prea bătrân – în viaţa reală. Cred că avea în jur de 40 de ani când s-au întâmplat toate acestea. Aşa că am văzut mulţi oameni, dar Barry a fost cel care părea să aibă toate aceste calităţi la un loc.
Legat de asemănările dintre Irlanda lui Jimmy şi Irlanda de azi, Ken Loach spune: „Ei bine, cred că e aceeaşi luptă. A existat un crah financiar în 1929, urmat de un deceniu de recesiune şi şomaj în masă. Aşa par să stea lucrurile şi acum: o mulţime de tineri cu niciun viitor şi emigrare în masă în căutarea oricărui fel de securitate a locului de muncă. Deci este foarte asemănătoare, în acest sens: crah financiar, urmat de recesiune economică”.
Cât priveşte motivaţia lui Jimmy, actorul Barry Ward notează în caietul de presă oferit jurnaliştilor la Cannes: „Sunt convins că a existat un petrecăreţ sălbtic pe acolo, pe undeva. El iubea cu adevărat vremurile bune şi a vrut să împărtăşească acest sentiment şi cu alţii. Dar a fost, de asemenea, foarte determinat politic şi a vrut să pună în aplicare ideile sale politice. Jimmy a fost o vreme în armata britanică, a fost dat afară, a lucrat în minele din Ţara Galilor, a lucrat pe docurile din Liverpool: aşa a înţeles situaţia clasei muncitoare şi a încercat să facă ceva în acest sens. Oriunde mergea, era implicat politic; chiar şi în New York, a avut săli asemănătoare cu sala din Leitrim în care s-au organizat reuniuni politice şi cursuri – a avut un mare pasiune pentru educaţie, o pasiune moştenită de la mama sa, care întotdeauna ţinea cărţi în casă. Amândoi au citit foarte mult, iar el a remarcat importanţa cititului. Prin urmare, oriunde s-a dus, a încercat să încurajeze pe oamenii din clasa muncitoare să se educe. Cred că a fost o fiinţă umană foarte luminată, un om foarte emptic faţă de necazurile oamenilor. Cred că suferea fizic când vedea pe cineva tratat nedrept.
El a fost mereu legat puternic de oameni şi a mai fost şi un om incredibil de generos. Autorităţile, şi anume Biserica şi guvernul, nu vroiau să stârnească un cuib de viespi. Unul dintre lucrurile pe care Jimmy le-a adus din Harlem a fost acest tip de dans provocator: stiluri precum Lindy Hop şi Charleston, care implică o apropiere fizică între oameni mai mare decât cea cu care oamenii erau obişnuiţi. Când biserica şi guvern au venit să vadă, au crezut că era doar sex, sălbăticie, băutură şi prosteală. Fără să participe vreodată la cursurile propriu-zise. Era distractiv si era mişcare, era sentimental şi vesel. Cu toate acestea, era ceva ce simţeau că nu pot controla”.
Actriţa Simone Kirby, Oonagh în film, explică ce este Lindy Hop: „Când vezi videoclipuri vechi ale acestuia, practicat în America, dansatorii se aruncă unii pe alţii peste tot. Este foarte atletic, de fapt. Noi facem o versiune mult îmblânzită, cu rotiri de bază şi încolăciri. Chestia este că, spre deosebire de pas de dans clasic, parenerii se împing unul în celălalt mult mai mult, motiv pentru care a fost controversat la momentul respectiv”.
Jim Norton, Părintele Sheridan, şi-a descris personajul. Jim Norton: „Părintele Sheridan este preotul paroh din această comunitate mică. Este foarte rigid în convingerile sale, dar el este, cred, în esenţă, un om bun. El face tot ce poate din ce ştie – se conformează dictatelor Bisericii Catolice de la acea vreme, care erau foarte dure şi obsedate de controlul vieţii morale a oamenilor din comunitate”.
Eimer Ni Mhaoldomhnaigh, designer de costume, a notat în caietul de presă oferit jurnaliştilor la Cannes caracteristicile îmbrăcămintei din acea perioadă: „Pentru bărbaţi, înseamnă să poarte un costum din trei piese, eventual timp de câţiva ani. Sunt haine grele, sunt foarte durabile, cu manşete la pantaloni şi o vestă. Cămăşile aveau gulere ascuţite, dar foarte moi, cravate subţiri şi aceau pe cap şepci turtite – Ken le zice clătite – dar unii purtau pălării trilby. Pentru femei există rochii şi o mulţime de şorţuleţe şi rochii de bumbac. Seara, unele rochii ar putea fi din mătase, dar nu multe. Se îmbrăcau în cea mai bună rochie de duminică la dans, o rochie lungă drăguţă, cu imprimeuri florale mici, minunate şi asortate. Întreaga siluetă este foarte feminină”.
Întrebat prin ce se diferenţiază designul vestimentar de aici de cel realizat pentru Mângâierea vântului, Eimer Ni Mhaoldomhnaigh, Designer Costume, spune: „în Mângâierea vântului, a existat îngrozitor de mult război de gherilă, care a însemnat haine militare, pardesie, centuri de muniţie, arme, şepci turtite, noroi. În acest film, avem multe care se întâmplă în interior, în sala de dans. Deci am stabilit să încercăm să le facem să arate ca filme diferite. În Mângâierea vântului, a existat o schemă de culori foarte precisă, care a însemnat multe tonuri de bej şi crem; culorile fânului, ale orzului când este copt. În schimb, la acest film, cred că culorile sunt mult mai bogate: există tonuri de maro şi mov, în încercarea de a obţine o paletă de culori mai calde”.
Robbie Ryan, Director de imagine: „În filmele lui Ken, totul presupune o abordare elaborată, ca şi cum ai fi cineva care urmăreşte totul de la mică distanţă”.
Cea mai provocatoare/dificilă scenă a filmului, după Robbie Ryan, Director de imagine: „Scena tăcută de dans, când Jimmy şi Oonagh dansează în lumina lunii pe timp de noapte, a fost o provocare, pentru că era un pic de realism magic. Ken m-a lăsat să o exprim mai mult magic decât realist şi ne-am distrat grozav când am făcut asta. Este o scenă foarte puternică în film şi cred că este reuşită pentru că este un amestec între stilul meu şi stilul lui Ken”.
Legat de configurarea tehnică a filmului, Robbie Ryan, Director de imagine, spune: Există o mulţime de „ultima oară” în acest film. Presupunând că că ar putea fi ultimul film al lui Ken, aceasta a fost, probabil, ultimul film pe peliculă şi este, probabil, unul dintre ultimele filme care urmează să fie editate pe Steenbeck, un proces de editare tradiţională. Ar putea să fie ultimul film finalizat foto-chimic în laboratoarele Deluxe, pentru că ştiu că se vor închide în luna mai. Urmărind acest film ieri la un screening/o proiecţie, pare mai luxuriant decât orice am făcut în ultima vreme. A fost proiectat pe film direct din negativ şi chiar dacă a fost dificil şi au existat o grămadă de marcaje rămase de la montaj, arăta superb.
George Fenton, compozitor, notează legat de coloana sonoră şi muzica irlandeză: „Nu o ignor, dar nu am scris muzică tradiţională irlandeză. Ceea ce m-a motivat mai mult, de fapt, a fost muzica din cântecele republicane. Sunt, practic, piese de modă veche, precum „Come out you Black and Tans”, cântece care au fost scrise în acea vreme. Sunt cumva „celtice” în sentiment, dar, în general, „celtic” înseamnă melodii care sunt irlandeze, dar ar putea fi şi scoţiene şi ar putea proveni de oriunde. Am folosit un grup mic de violoncele şi başi, câteva instrumente de percuţie şi chitare, apoi viori, şi am încercat să obţin un fel de calitate universală. Apoi, există unele voci solo – povestea lui Jimmy este introdusă la început cu o trompetă solo care, bineînţeles, nu este în nici un fel irlandeză. Dar am am adăugat başi într-un mod care se foloseşte frecvent în muzica irlandeză. Motivul pentru care am folosit trompeta este acela că are legături de sunet cu muzica din New York şi aşa începe filmul, cu imagini din Marea Recesiune, aşa că este destul de drăguţ că poţi să foloseşti başi şi să nu pri ciudat. Linia muzicală a trompetei este precum vocaţia lui Jimmy, tot ceea ce-l motivează.
