Spencer spune povestea unei monarhii moderne care nu mai guvernează ca în trecut, ci a devenit pur simbolică, rezumându-se la figurile de pe bancnote și la o viață regizată, preambalată. Pare că de secole întregi, familia regală joacă aceeași piesă de teatru, iar palatul în care locuiesc cu toții e o scenă mediatică opulentă.
Pentru Diana, Prințesa de Wales, Crăciunul e un calvar. Se simte captivă și înstrăinată în această piesă eternă și în acest straniu schimb cu societatea pe care o reprezintă, în care trebuie să înveți să faci și ce nu îți place. Să păstrezi o căsnicie de fațadă, o fericire de fațadă, să urmezi mereu indicațiile regizorale ale familiei iar copiii tăi să participe la vânătoare conform tradiției, chiar dacă li se pare o barbarie.
Prin textul de la început, „fabula unei tragedii reale”, se anunță o poveste desprinsă din realitatea pe care o știm. Știm că Prințesa Diana a murit tragic, în urma unui accident de mașină, însă filmul prezintă indirect acea tragedie. Ca în „Moartea domnului Lăzărescu”, unde nu îl vedem pe domnul Lăzărescu murind fizic, Spencer ne arată tragedia faptului că Prințesa Diana nu e stăpână pe viața ei, despre care știm că va fi scurtă. 
Toată familia o spionează și pune presiune pe ea să urmeze fidel scenariul, să fie prezentă, să fie punctuală, să poarte rochiile stabilite, să nu se îmbrace de capul ei ș.a.m.d. Secrete nu există, fiindcă tot palatul e numai ochi și urechi, iar când draperiile nu sunt trase și o văd fotografii instalați afară ca la vânătoare, ele trebuie cusute – în realitate, tocmai de paparazzi încerca Diana să scape gonind cu mașina pe podul din Paris.
Tot ca în realitate, Prințesa Diana suferă de bulimie, depresie și are tendințe de autovătămare. Însă în film, lucrurile devin ceva mai exotice și par să anunțe preludiul unei psihoze. Diana începe să aibă viziuni și este vizitată inclusiv de către fantoma lui Ann Boleyn, regina Angliei care a fost acuzată de adulter și decapitată prin ordinul soțului ei, Henric al VIII-lea, pentru ca el să se căsătorească apoi cu amanta. Pentru Diana, soarta lui Ann Boleyn reflectă felul în care soțul ei, Prințul Charles, separă mariajul lor public față de relația lui intimă, extraconjugală. Singurii aliați ai Dianei sunt copiii ei, William și Charles, și camerista de care s-a apropiat, dar care o susține în revoltele ei, așa că Prințul Charles se vede nevoit să o înlocuiască.
Actrița Kristen Stewart a fost lăudată de către critică, mai ales la festivalul de la Veneția, unde s-a aplaudat minute în șir. Într-adevăr, Kristen s-a pregătit temeinic pentru acest rol de compoziție. Prințesa Diana pe care o interpretează ea este un pic flamboiantă și copilăroasă, parcă înecându-se cu propriile vorbe și pierzându-și mereu răsuflarea. Ar fi avut mai mult potențial rolul ei dacă scenariul îi descosea și alte dimensiuni. Cert este că viața interioară a prințesei bântuite se revarsă tumultuos peste noi, iar aici compozitorul Johhny Greenwood are un rol esențial, învăluindu-ne într-un darkjazz neliniștitor, pe muzica unor corzi discordante însoțite de percuții aritmice. Între paranteze fie spus, Johnny Greenwood (chitarist la Radiohead) a mai compus anul acesta coloanele sonore și pentru The Power of the Dog și Licorice Pizza.
Regizorul de origine chiliană Pablo Larrain este unul dintre acei cineaști care par să-și fi găsit o nișă, devenind atras de poveștile unor femei puse în posturi puternice, dar incapacitate de propriul bagaj emoțional, în filme cu titluri eponime. În Jackie (2019), prima doamnă a Statelor Unite, Jackie Kennedy (Natalie Portman), nu numai că își pierde soțul într-un mod cumplit, împușcat lângă ea în mașină, dar îi pică pe umeri și societatea americană întoarsă pe dos în urma acestui asasinat. În miniseria Lisey`s Story (2021), adaptată după ultimul roman al lui Stephen King, Lisey (Jullianne Moore) este pusă în circumstanțe similare, doar că în loc să fie JFK, soțul ei asasinat este un scriitor celebru. Toate aceste drame frizează la un moment dat un soft horror, fie că e pe baza unei cărți de Stephen King, fie că e inspirată din istorie.
Prințesa Diana ajunge și ea în niște situații de „horror aristocratic”. Într-o secvență, ea trebuie să înfrunte coșmarul de a sta la masă cu o familie regală îngrijorată și tăcută, lângă un soț infidel, care i-a dăruit același colier ca și amantei sale. Se simte sufocată de acest colier, pe care îl rupe ca pe o zgardă, mărgelele sărind în supa de care mai devreme nu se atinsese, dar pe care acum o soarbe cu nesaț, zdrobind mărgelele între dinți. Multe astfel de viziuni o bântuie pe Prințesa de Wales, care nu își dorește decât să părăsească această piesă de teatru și să se întoarcă în fosta ei casă, a familiei Spencer, unde să își poată retrăi copilăria.
Imaginea este meticulos surprinsă de către Larrain în colaborare cu directorul de fotografie, Claire Mathon, care a mai filmat Atlantics, Portrait de la jeune fille en feu și superbul L'inconnu du lac. Decupajul surprinde un joc al aparențelor, al privirilor secretoase. O urmărim pe Prințesa Diana agitându-se pe coridoarele nesfârșite ale palatului regal, iar când ajunge în casa părăsită a familiei Spencer, atmosfera devine de-a dreptul gotică. Viața îi trece Dianei prin fața ochilor și pare să anunțe ce știm cu toții că urmează să se întâmple, la un moment dat.
Spencer (2021), acum în cinematografe!
