În 1993, regizorul franco-vietnamez Tran Anh Hung dădea lovitura cu The Scent of Green Papaya, primul (şi de altfel singurul) lungmetraj vietnamez nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun film străin. Regizorul a dat din nou lovitura în 2023, când Dragoste la foc mic/The Taste of Things era recompensat cu premiul de regie al festivalului de la Cannes. Lansat weekendul acesta pe marile ecrane (cronica noastră aici), acest film a cărui acţiune este plasată în 1885 spune povestea de dragoste (mai întâi gastronomică şi apoi sentimentală) dintre un moşier gurmand, Dodin Bouffant (Benoît Magimel), şi neîntrecuta sa bucătăreasă, Eugénie (Juliette Binoche).
Alături de alţi doi jurnalişti, Cinemagia l-a întâlnit pe Tran Anh Hung (foto stânga) la Paris, în cadrul evenimentului Unifrance Rendez-vous avec le cinéma français, eveniment la care au fost invitaţi zeci de jurnalişti de pe mai multe continente. O prezenţă extrem de discretă, modestă şi plăcută, Tran Anh Hung a dezvăluit câteva secrete ale filmului său, i-a făcut o declaraţie de dragoste soţiei, actriţa şi creatoarea de costume Tran Nu Yên-Khê, cu care colaborează încă de la The Scent of Green Papaya, dar a lansat şi un mesaj percutant la adresa cinema-ului angajat.
Cum ai reuşit, împreună cu directorul de imagine Jonathan Rickquebourg să transformaţi o bucătărie într-un spaţiu atât de cinematografic?
(Râde) Pentru acest film trebuia să lucrez cu Marc Lee (n.r. - celebru director de imagine cunoscut, printre altele pentru In the Mood for Love şi Norwegian Wood), dar nu a fost posibil pentru că nu era disponibil. Prin urmare am avut întâlniri cu mai mulţi directori de imagine şi l-am ales pe Jonathan pentru că este tânăr şi mi-a amintit de mine atunci când am regizat Cyclo (n.r. - film din 1995) şi aveam o vârstă similară. A fost interesant să lucrez cu cineva atât de tânăr, cineva pe care nu îl cunoşteam foarte bine. Dar totul a fost destul de simplu: îi spuneam mereu că frumuseţea filmului este generată de lumină şi că lumina e treaba lui, dar dramatismul vine din încadratură, iar asta e treaba mea... (râde)
În ce priveşte lumina, pentru întreg filmul mi-am dorit ca lumina să reflecte starea de spirit a lui Eugénie. La un moment dat ea spune că adoră vara şi căldura, prin urmare întregul film e învăluit în această lumină caldă. Şi când lumina nu e caldă, are mare legătură cu boala ei.
Scenele din bucătărie sunt unele dintre cele mai aspectuoase văzute vreodată pe marele ecran. Cum ai abordat aceste scene care au loc într-un spaţiu restrâns? Ce pregătire au necesitat ele?
Da, da, a fost destul de complicat. Spuneam mereu echipei că aceste scene sunt "urmărirea mea cu maşini" din filmele de acţiune, deci se ştia cât de importante sunt pentru mine. A fost complicat, pentru că până acum nu mă pregăteam când filmam o scenă. Înainte, pentru mine scena este o descoperire, abia în dimineaţa filmării ajungeam pe platou şi îmi dădeam seama cum vreau să filmez.
Dar pentru Dragoste la foc mic a fost clar încă de la bun început că e nevoie de multă pregătire. Trebuia să ştiu în orice moment ce se întâmplă, ce face Eugénie, ce face Dodin, iar apoi desenam coregrafia lor pe podea. Apoi asistenţii mei făceau poze. De exemplu dacă un personaj ia de pe masă o lingură sau o furculiţă trebuia să ştim unde ajung acea lingură şi acea furculiţă. Apoi filmam cu telefonul mobil şi cu asistenţii mei, apoi actorii repetau mişcările de câteva şi ori şi într-un final puteam începe filmarea.
Şi mâncarea este reală, da?
Da, mâncarea este întotdeauna reală. De-a lungul anilor am regizat câteva reclame TV cu mâncare şi ştiu ce metode oribile folosesc stiliştii culinari pentru ca mâncarea să arate bine (n.r. - de exemplu în reclamele la ciocolată la un moment dat se folosea benzină pentru ca ciocolata lichidă să strălucească şi pară apetisantă). Acea mâncare nu este comestibilă. Am hotărât ca totul să fie real şi la sfârşitul zilei de filmare mâncam tot ce apărea în cadru de-a lungul zilei (râde). Această alegere a fost neobişnuită pentru cei mai mulţi membri ai echipei: unii dintre ei au mai lucrat la filme cu subiect gastronomic, dar al meu a fost primul la care mâncarea era comestibilă. A fost foarte plăcut (râde).
Înainte de a veni aici am văzut mai mult filme franţuzeşti puse la dispoziţie de Unifrance şi cele mai multe dintre ele sunt angajate politic, sunt filme cu mesaj. Filmul tău este atemporal, este o evadare într-o altă lume. Cât de importantă a fost această filozofie în realizarea filmului?
Consider că în faţa vieţii sunt posibile doar două atitudini. Unii oameni vor să schimbe lumea şi acţiunile lor încearcă să o influenţeze. Cealaltă atitudine este mai degrabă specifică budismului, acţiunea se răsfrânge spre interior şi are ca scop să devii o fiinţă umană mai bună. În filmul meu explorez această a doua atitudine.
Consider că nu putem face nimic pentru a schimba lumea, este mult mai bine să lucrăm asupra noastră şi să fim buni cu cei care ne înconjoară. Filmul meu nu este deloc conectat la prezent, la lumea de acum, consider că este un film despre armonie. Cui îi mai pasă de armonie în zilele noastre? Nu ştiu... (râde). Da, festivalurile preferă filme care explorează teme politice, diverse probleme actuale, dar câte dintre ele explorează ceea ce ne face mai umani, mai buni? Am preferat să fac un film ca Dragoste la foc mic... Nu mă aşteptam să fiu selectat la Cannes, dar am avut noroc... (râde).
Care este relaţia ta cu mâncarea, se întâmplă să mănânci junk food?
Nu, nu, ador mâncarea, dar o prefer pe cea simplă. Pe măsură ce îmbătrânesc, consum din ce în ce mai puţină carne şi probabil în curând voi deveni vegetarian. Mâncarea simplă te face să-i simţi savoarea mai bine. Relaţia mea cu mâncarea este puternică încă din copilărie şi motivul este foarte simplu. Provin dintr-o familie săracă, din clasa muncitoare. Părinţii mei erau simpli croitori şi lucrau de acasă. Totul în jurul meu era tern şi cenuşiu, singurul loc cu adevărat frumos era bucătăria. Focul ardea sub plită, din oale ieşea abur, podeaua era mereu udă. Când mama mea se întorcea de la piaţă se ivea pe masă frumuseţea: legume, fructe, flori colorate. Cred că într-unul din acele momente din Vietnam am înţeles ce este de fapt frumuseţea...
Şi apoi te-ai mutat în Franţa şi ai descoperit gastronomia franceză pe care o arăţi în Dragoste la foc mic. Cum a decurs această descoperire?
Am avut norocul să-mi fac prieteni care mă invitau la ei la masă. La început am fost îngrozit de aceste invitaţii, pentru că ne aşezam cu toţii în jurul mesei şi conversaţia era foarte animată. Părinţii vorbeau despre muzică, despre literatură, despre pictură, totul era atât de nou pentru mine. Şi apoi părinţii îi întrebau pe copii, prietenii mei, cum li s-a părut ultima carte citită, iar ei răspundeau. Eram foarte speriat că într-o zi mă vor întreba şi pe mine ceva (râde).
În ce priveşte mâncarea, nu era întotdeauna pe placul meu, pentru că anumite lucruri nu îmi plac, de exemplu brânza, dar adoram conversaţia, atmosfera. În Asia nu se vorbeşte mult masă, fiecare se concentrează la ce are în farfurie. Dar aici (n.r. - în Franţa) se vorbeşte încontinuu. Acum organizez adesea ceremonii ale ceaiului. Invit prieteni şi îi avertizez: "conversaţia ar trebui să fie plictisitoare", pentru că ceea ce trebuie apreciat este ceaiul (râde). Când vorbeşti prea mult, poţi rata ceea ce e important...
Ai pomenit mai devreme de mâncarea simplă, dar nu e nimic simplu la mâncarea din filmul tău. În ziua de azi încercăm să mâncăm mai puţin, să dăm kilograme jos şi cred că filmul tău i-ar provoca unui nutriţionist un atac de panică. Cum ai împăca şi acest aspect?
E simplu, poţi mânca orice, atâta vreme cât nu mănânci prea mult. Într-un restaurant cu trei stele Michelin, porţiile sunt mici, dar sunt suficiente. Dacă nu mănânci exagerat, totul va fi bine. Acum da, mănânc simplu, dar nu a fost aşa mereu, mult timp am avut mese bogate, sofisticate. Dar nu am mâncat niciodată mult, mă opresc la momentul oportun. Se spune, doar, că trebuie să te opreşti când eşti doar 80% sătul...
Am intervievat-o pe Juliette Binoche şi ea spune că filmul nu este doar al tău, ci şi al soţiei tale. Cum lucraţi împreună, care a fost impactul ei asupra rezultatului final?
Frumuseţea filmului i se datorează ei, are un ochi extraordinar. Desigur, pregătim totul împreună, dar ea e şefă peste tot ce înseamnă vizual. Dacă am nevoie de patru mici tablouri pe perete, ea le alege şi ea le aşază acolo şi reuşeşte cumva să mă surprindă de fiecare dată. Se ocupă şi de costume şi de scenografie. Când filmăm, eu stau în spatele monitorului, iar ea îmi este întodeauna alături. Eu mă ocup de actori şi de cameră, iar ea de orice altceva. Ţin la ea ca la ochii din cap.
Vorbeam mai devreme despre ce "se cere" la festivaluri. Se întâmplă să simţi o presiune de la producători şi de la industrie în general, să regizezi ceva mai vandabil, mai actual?
Nu, niciodată, eu sunt întotdeauna cel care iniţiază proiectul. De asta fac un film o dată la cinci ani! Când termin un scenariu şi bat palma cu producătorul, uneori aşteptăm şi trei ani pentru a strânge bugetul. Dar prefer aşa. Şi este ceva ce vreau să declar cât se poate de categoric: multe, mult prea multe filme actuale nu au mare lucru de oferit în ceea ce priveşte limbajul cinematografic. Sunt doar o ilustrare a unei poveşti şi a unei teme. Nu e mare lucru de văzut acolo. Puţine lucruri mă interesează mai puţin decât asta. Ce vreau să ofer eu este un adevărat cinema, o adevărată explorare a ceea ce cinema-ul poate să comunice. Este unicul dar pe care îl pot oferi publicului.
De exemplu următorul meu film va fi despre Buddha. Poate că acolo voi explora teme politice şi sociale, dar nu sunt prioritatea mea. Ce mă preocupă este mesajul lui, filozofia lui, ceea ce spune. Filmul va acoperi un an din viaţa lui, anul când îşi propovăduieşte învăţăturile...
