Pentru a-şi captiva publicul, filmele şi serialele investesc o mulţime de bani şi efortul unor echipe numeroase în a crea un univers convingător şi, pe cât posibil, conform realităţii. Uneori este de ajuns o singură scăpare (un recipent de cafea Starbucks în Game of Thrones?) pentru ca acel efort costisitor să fie spulberat într-o clipită, distrugând magia acelui univers fictiv. Dar mai jos trecem în revistă trei greşeli care sunt mai degrabă convenţii, în sensul că sunt folosite în continuare la scară largă în producţii de anvergură, deşi contrazic legile fizicii, anatomia şi abilităţile minţii umane.
Iată o altă greşeală greu observabilă, dar omniprezentă în seriale.
În spaţiu nu te aude nimeni ţipând (, dar te aude explodând)
Celebrul tagline al lui Alien (1979) este cât se poate de conectat la realitatea fizică: pentru că în spaţiu nu există atmosferă, sunetul nu se propagă, acesta având nevoie de particulele din aer pentru a "călători" dintr-un punct în altul. Dacă, de exemplu, un astronaut s-ar afla în spaţiu şi ar lovi cu ciocanul într-o nicovală, acţiunea lui nu ar provoca nicio undă sonoră, chiar dacă într-un spaţiu dotat cu atmosferă ar provoca un zgomot asurzitor.
Consecinţa? Toate exploziile asurzitoare din cele mai celebre şi iubite filme şi seriale SF nu sunt conforme cu realitatea fizică, ci sunt doar o convenţie universal acceptată la Hollywood. Ca fapt divers, şi exploziile din spaţiu arată foarte diferit de cum sunt înfăţişate în francize precum Star Trek şi Star Wars, unde abundă imaginile în care o navă este privită de la depărtare în timp ce este cuprinsă de flăcări, iar boxele se cutremură din cauza efectelor sonore. Focul are nevoie de oxigen pentru a arde, iar sunetul de atmosferă pentru a se propaga, prin urmare ai tot dreptul să înlocuieşti imaginar "zgomotul şi furia" din aceste scene cu un mare "fssss" mut.
Trupul uman are densitatea unei pernuţe de ace
O altă exagerare omniprezentă este uşurinţa cu care un obiect contondent pătrunde "ca în brânză" într-o victimă umană. Densitatea corpului nostru este mult mai mare (din fericire!) decât îţi lasă impresia cine ştie ce thriller sângeros, în care membrele sunt tăiate fără efort, iar cuţitele intră până la plăsele în pieptul cuiva, de parcă nu am avea oase şi cartilagii.
Cu puţine excepţii, anume obiecte foarte dure şi subţiri (o şurubelniţă, de exemplu) perfect poziţionate (între coasta a şasea sau şaptea, pentru a ajunge direct în inimă), scenele violente din filme exagerează copios eficienţa unor astfel de lovituri, ignorând realitatea în beneficiul spectaculosului. Chiar şi obiectele extrem de ascuţite precum o katana (o scenă cu o astfel de sabie se poate vedea în recent lansatul The Crow) nu taie membrele cu atât de mare uşurinţă precum încearcă să sugereze producţii precum Kill Bill sau Shogun.
Unul dintre cele mai siderante exemple recente este din serialul Tulsa King, în care protagonistul interpretat de Sylvester Stallone pare să zdrobească creştetul unui oponent căzut la podea cu o lovitură de călcâi. E de ajuns o singură lovitură pentru ca în câteva secunde sângele să se răspândească băltoacă pe gresie, de parcă cel ucis ar fi căzut de la înălţime...
Rasa umană e formată din genii lingvistice
O altă convenţie des întâlnită în filme şi seriale este uşurinţa cu care comunică personaje din naţiuni şi triburi aflate la primul contact. Că ne place sau nu, publicul american este principalul consumator de ficţiune în limba engleză şi este celebră reticenţa acestui public în ceea ce priveşte subtitrările. Rezultatul? Cele mai multe producţii pentru micul şi marele ecran au aceeaşi reticenţă. Sunt amuzante situaţiile în care un viking întâlneşte pentru prima oară un saxon şi la a doua interacţiune vikingul deja vorbeşte engleză perfect. Nu este realism istoric, ci o convenţie în beneficiul publicului leneş.
Chiar şi Shogun, superhitul TV al anului 2024, se supune acestei convenţii, deşi o mare parte a replicilor sale sunt în japoneză şi sunt subtitrate: personajele din romanul lui James Clavell nu vorbeau în engleză, ci în portugheză. Un detaliu absolut esenţial al poveştii este că John Blackthorne (Cosmo Jarvis) era primul navigator englez (şi de religie protestantă) care ajunge pe ţărmurile Japoniei, de unde şi importanţa sa tot mai mare în jocurile de putere dintre daimyo japonezi şi iezuiţii portughezi. Cu foarte puţine excepţii (conversaţiile lui Blackthorne cu echipajul de pe nava sa), toate conversaţiile din Shogun au loc în japoneză şi portugheză, folosirea englezei fiind o convenţie al cărei unic rost este menajarea publicului.
