Cunoscut pentru regia de videoclipuri muzicale, Dougal Wilson își face debutul în lungmetraj cu Paddington în Peru, al treilea film din seria care îl are în centru pe adorabilul ursuleț titular.
Nu am văzut cele două filme anterioare din seria Paddington, regizate de Paul King – din câte am înțeles, e greu ca al treilea să le întreacă în vreun fel. Dar ce pot spune cu siguranță este că Paddington în Peru nu dezamăgește. Funcționează foarte ușor ca un film de sine stătător, dar aduce și doza de nostalgie potrivită pentru fanii francizei. Spectatorii noi sunt introduși în poveste firesc, cu ajutorul unor recapitulări rapide de personaje, iar anumite aspecte importante din trecutul protagonistului sunt reamintite prin flashback-uri.
Filmul debutează cu Paddington devenit cetățean britanic cu pașaport și membru onorific al familiei Brown, formată din soții Henry și Mary și copiii lor Judy și Jonathan. El se adaptează încetul cu încetul la viața într-o metropolă, însă primește o scrisoare îngrijorătoare: mătușa Lucy, care l-a salvat de la înec când era doar un puișor orfan, se comportă ciudat. Este cazată la Căminul pentru Urși Pensionari și, deși sociabilă din fire, s-a izolat și nu mai vrea să audă de nimeni în afară de Paddingon. Măicuțele îl invită în Peru pentru a o liniști, însă pare că ascund ceva. Familia i se alătură ursulețului și împreună pleacă într-o călătorie mult mai complexă decât și-au imaginat, unde misterul și pericolele dăinuie la tot pasul.
Paddington în Peru este probabil cel mai amuzant film pentru întreaga familie pe care l-am văzut în ultimul timp și o salată cu de toate, din aceea bună. Îmbinând glume arhicunoscute cu unele la care nu m-aș fi așteptat nici într-o mie de ani – ceea ce sporește umorul – lungmetrajul reprezintă un adevărat roller coaster. Comedia excelează, suspansul este la superlativ, întorsăturile de situație sunt neașteptate, acțiunea este dinamică, culorile sunt vibrante, peisajele exotice încântă ochii, iar momentele înduioșătoare sunt inserate la locul și timpul potrivit. Conturarea multelor personaje s-a realizat cu atenție la detalii, în ciuda limitării temporale, iar protagonistul apare în costumul lui devenit semnătură personală: paltonul albastru și pălăria roșie, asortate acum cu o umbrelă neagră.
Live-action combinat cu animație, ca și cele dinaintea lui, filmul se folosește de toate mijloacele care îi stau la dispoziție pentru a spune o poveste captivantă despre familie și căutarea locului propriu. Despre comori care, ca în romanul Alchimistul, au fost cu noi încă de la începutul călătoriei, doar că nu am putut să le vedem. Aventurile lui Paddington și umorul care le înconjoară sunt doar moduri de a ambala un înțeles mai profund, care răzbate până la copii și adulți deopotrivă. Lucrurile nu sunt mereu ceea ce par a fi sau ce ne imaginăm noi că sunt, ci uneori ceva chiar mai important, mai prețios, mai potrivit. El Dorado poate fi altceva pentru fiecare dintre noi.
Recomand cu încredere acest film indiferent de vârstă sau gusturi, pentru că sunt convinsă că oricine poate pleca din sală cu ceva. Mai împlinit, mai gânditor sau, măcar, mai amuzat.
