Wicked/Vrăjitoarele este indiscutabil unul dintre superhiturile anului şi o şi merită, pentru că regizorul Jon M. Chu, ajutat de o adevărată armată de specialişti în orice înseamnă aspect tehnic al unui film, chiar reuşeşte să creeze spectacol vizual, ritm şi energie. Revista Variety consideră Wicked drept favorit la cel mai râvnit Oscar al anului viitor, cel pentru Cel mai bun film, dar bine ar fi să se înşele, pentru că această etichetă (etern discutabilă) a calităţii ar trebui să ajungă la filme mai relevante. Sau, pentru o paralelă gastronomică, felul principal ar trebui să fie nutritiv şi săţios, nu un exces de bomboane fondante roz şi verzi.
Bazată pe "Wicked", roman revizionist inspirat de Vrăjitorul din Oz, şi pe extrem de popularul muzical de pe Broadway inspirat de roman, ecranizarea ne poartă în ţinutul magic Oz, ai cărui locuitori cântă şi dansează de bucurie la vestea că Vrăjitoarea cea Rea şi-a aflat sfârşitul. Călătorim apoi în trecut, când Elphaba Thropp se naşte în familia unui guvernator influent şi este întâmpinată cu dezgust şi stupoare din cauza pielii ei verzi. Ani mai târziu, Elphaba (Cynthia Erivo) are parte de acelaşi tratament la Universitatea de magie Shiz, unde va deveni protagonista unei rivalităţi cu populara şi frumoasa Galinda (Ariana Grande). Nu e deloc de mirare că Elphaba ajunge gata de orice pentru a-l cunoaşte pe Vrăjitorul din Oz (Jeff Goldblum), ale cărui faimoase puteri magice sigur o vor vindeca de "verdeaţa" ei...
Wicked este, cel puţin în prima jumătate, un "ce-ar fi dacă fraţii Grimm i-ar fi furat lui Stephen King ideea pentru Carrie şi ar fi tratat-o ca un basm?". Sunt suspect de numeroase paralelele dintre Carrie şi Wicked: avem un copil nedorit al cărui aspect fizic îl expune dezgustului şi ostracizării, mai întâi acasă şi apoi la şcoală. Copilul dă dovadă de puteri telekinetice în situaţii de criză, iar la şcoală devine ţinta batjocurii colegilor. Avem atracţia pentru un coleg popular şi acţiunile benefice ale unui profesor binevoitor, dar şi o scenă ce aproximează teribilul episod din vestiar din Carrie.
Wicked câştigă multe puncte punând faţă în faţă profesionalismul şi popularitatea imbecilă. Ariana Grande face toţi banii în rolul exuberantei Galinda, care îşi flutură genele şi extensiile blonde în toate direcţiile, dar prin al cărei căpşor nu pare să treacă vreun gând relevant. În contrapartidă, Elphaba este singura elevă din şcoală care are o putere şi face un efort conştient să o controleze. Totodată, este singura căreia îi pasă de faptul că animalele ce altădată trăiau în bună convieţuire cu oamenii au început să dispară, într-un echivalent de basm şi prietenos cu copiii al Holocaustului. Şi, revenind la titlul filmului, acesta înseamnă atât "rău", dar în anumite contexte poate însemna "abil" (cu nuanţa că abilitatea poate fi pusă în slujba binelui sau a răului).
Faptul că povestea a fost împărţită în două părţi (a doua se lansează peste un an) ştirbeşte mult din eficienţa lui Wicked, din simplul fapt că ni se pune punct fix când itinerariul eroinei devenea imprevizibil şi interesant. Este un imens reproş adus filmului, care deranjează şi cu lungimea nejustificată şi care chiar se simte. Wicked captivează cu discuţia despre esenţa răului, despre radicalizare şi despre cum uneori recurgem la soluţii extreme atunci când societatea refuză să ne accepte şi să ne înţeleagă, dar ar fi fost mult mai puternic dacă s-ar fi cântat şi dansat mai puţin şi dacă şi-ar fi spus povestea într-o singură suflare.
Văzut pe un ecran cât mai mare, filmul impresionează cu inovaţia vizuală: ai impresia că mai toate costumele şi obiectele de recuzită au fost printate 3D, într-un iureş impresionant de culoare şi degradeuri puse în valoare de coregrafiile inspirate şi montajul alert. Rareori vezi un spectacol vizual mai desăvârşit, dar asta nu face Wicked un film perfect, ba chiar departe de asta.
