Turneu: (Abbas Kiarostami) Ten vs. Paisan (Roberto Rossellini)

[Liviu-]

Meci: (A7. Abbas Kiarostami) Ten vs. Paisan (A8. Roberto Rossellini)

Rezultat: 4 - 1

Perioada de votare: 22 august 2011 - 28 august 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[MinRep]

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Vot: "Ten"

[Windom]

Ten

Rar am intilnit un film care sa abordeze subiecte atit de majore si complexe intr-un mod atit de minimalist. Este, practic, o adevarata radiografie a unui sistem social. Aceasta nu se realizeaza prin „cercetare in teren”, totul este relatat prin experientele citorva membri, elemente definitorii ale celor mai importante compartimente din societatea respectiva. La fel ca Faces, avem de-a face mai mult cu un experiment decit cu un film. De asemenea, si aici exista o respingere pe fata a canoanelor hollywoodiene. Privind filmul, ascultind istoriile personajelor, iti dai seama de universalitatea lor. N-am avut nici un moment impresia ca privesc un film „exotic”, ca la noi „n-ai putea sa vezi asa ceva”. Inainte de vizionare ma asteptam la un manifest feminist, insa filmul abordeaza mult mai multe aspecte ale mecanismului social – religie, sex, educatie. Conditia femeii ocupa, intr-adevar, un loc central si nimic nu scoate mai bine in evidenta acest lucru decit secventa finala, definitorie din acest punct de vedere.
Acel spatiu strimt in care se desfasoara intreaga „actiune” reprezinta „a free zone”, o oaza de libertate in mijlocul unui sistem totalitar, un loc unde, la fel ca intr-un confesional, iti poti da friu liber la gura fara teama.
Ten poate fi considerat un road-movie, lipsit insa de acel progres, de acea „iluminare” pe care, de obicei, personajele o obtin la capatul unei asemenea experiente. Eroina noastra nu ia trenul in final, ca la Wenders, nimic nu se schimba, lucru accentuat, de altfel, prin repetarea unei anumite scene, la un moment dat. Exista putina consolare si cam atit. Lucrurile reintra apoi in „normal”.

[Federico]

Ten
Acel spatiu strimt in care se desfasoara intreaga „actiune” reprezinta „a free zone”, o oaza de libertate in mijlocul unui sistem totalitar, un loc unde, la fel ca intr-un confesional, iti poti da friu liber la gura fara teama.

Foarte perspicace observatia! Acum imi dau seama ca avusesm si eu vag senzatia asta in timpul filmului, insa nu reuseam s-o conceptualizez.

Despre valoare intrinseca a filmului am ceva dubii, dar mie personal mi-a gadilat gusturile. Pentru ale caror standard cred ca ar trebui sa-ncep sa-mi fac griji. De la un timp nu mai imi pasa de nimic decat de apropierea cat mai fina de realitate a evenimentelor portretizate-n film. La filmul asta, cred ca si daca totul era turnat intr-un singur cadru, doar cu soferita (in ipostaza cu voalul de culoare alba si cu ochelarii de soare on ) care sa mai expedieze din cand in cand cate-o apostrofa catre co-auto-traficantii sai, tot nu reusea sa ma plictiseasca. Dubiile-s legate de asa zisa "abordare" a problemelor sociologice. Care abordare consista in cea mai mare parte doar in niscaiva sageti perorative catre binecunoscutele oprimare si instrumentalizare la care-I supusa femeia in regimurile islamiste. Nimic constructiv aici.

N-am avut nici un moment impresia ca privesc un film „exotic”

Nu ne referim la acelasi sens al termenului (tu probabil ai in vedere fateta ideologica, politica) dar pe mine asta m-a atras dinainte sa-nceapa filmul, in prima faza (vorba si portul arab cu care sunt cat se poate de nefamiliarizat) si apoi, dupa startul filmului, am fost aproape socat de prospetimea si extrema naturalete a actorilor (copilul ala ar merita macar vreo 6-7 "oscaruri") , care - se subintelege - e la ani lumina de inetrpretarile sablonarde americane, dar chiar si fata de ce-am vazut eu pan-acum in Europa occidentala, isi pastreaza o anumita superioritate.

[MinRep]

Ten
N-am avut nici un moment impresia ca privesc un film „exotic”, ca la noi „n-ai putea sa vezi asa ceva”.

Da, asta este si parerea mea. "Ten" nu este deloc un film cu parfum oriental/persan si are rara calitate de a fi accesibil "universal", in timp ce circumstantele in care sunt puse personajele sunt specifice tarii din care provine, iar conventiile cinematografice sunt intentionat ignorate. Nu ma pot gandi la el ca la un film "exotic"...

[Windom]

Paisa

Film in primul rind cu valoare de document, atit istoric cit si cinematografic. Ai impresia ca urmaresti un jurnal de stiri, ori un documentar si asta datorita atit modului in care este filmat cit si a utilizarii figurantilor - un elocvent exemplu de neo-realism. Dupa cum spunea Fellini, dupa razboi, cu Cinecita pe butuci, era destul de dificil sa urmezi o alta cale decit cea a neorealismului. Document cinematografic, printre altele, deoarece filmul acesta, se pare, i-a dat ghes lui Fellini sa aleaga cariera de cineast. De asemenea, filmul constituie debutul Giuliettei Masina, necreditata insa.
Dincolo te toate acestea exista insa si multa naivitate, o portie sanatoasa de melodramatism, joc actoricesc destul de penibil. Odata ce se trece de la nivelul istoric la cel personal, vignetele aduc prea mult a parabole din Biblie.

Votul meu merge la Kiarostami.

[zeno.marin]

Cineva se intreba oare ce pretentii poti avea de la un film vechi de aproape 70 de ani? Eu cred ca destul de multe, de ce nu? Daca nu pretentii, atunci macar poti avea sperante, in special atunci cand vezi numele lui Federico Fellini si Roberto Rosellini printre cei care au semnat scenariul, si nu orice scenariu ci unul nominalizat la Oscar.

Sa nu cadem in plasa premiilor cu prea mare usurinta, pentru ca sa nu uitam ca anul realizarii este 1946 iar orice film cu o asemenea tema aducea automat premii, asemeni filmelor de azi despre Irak sau Afganistan, desi nimeni cu mintea intreaga nu vrea sa le vada. Nici atunci si nici acum. Ma si intreb la acea vreme, cati oameni voiau sa vada un film de razboi...

Un motiv foarte bun pentru a urmari aceasta pelicula este ca fiind realizata la doar un an de la terminarea razboiului, decorurile si atmosfera sunt imposibil de reprodus (nici macar de imitat) in ziua de astazi, oricat de bun ar fi regizorul, oricat de elaborate ar fi decorurile oricat de mult s-ar stradui cineva cu efecte speciale sau in alt fel.

Despre jocul actorilor nu e mare lucru de spus. Cu exceptia personajelor Francesca sau Harriet (care dovedeste si excelente abilitati atletice), majoritatea actorilor sunt ingrozitor de artificiali, dupa marca epocii. De fapt e un amestec de personaje interesante, jucate cu naturalete, la care se adauga actorii de mana a doua, posibil figuranti sau amatori in orice caz (americanii in general sunt foarte slabi in rol).

Interesanta si coloana muzicala ce apartine lui Renzo Rosellini care, spre surpriza mea, am aflat e chiar tatal lui Roberto Rosellini. Efectul dramatic pentru care a fost premiata muzica poate fi considerat azi cel mult desuet sau chiar "corny". Ma refer sigur la abundenta melodramatica a viorilor din orchestra. O muzica totusi placuta per ansamblu si potrivita cu filmul (normal, nici nu avea cum sa fie altfel)...

[zeno.marin]

Sunt un pic dezamagit, desi nu prea am de ce, deoarece legea si istoria o fac invingatorii.
Poate e doar gustul amar, regurgitat, al patriotismului propagandistic de ploconeala in fata cuceritorilor americani, fara care realizarea filmului nu era posibila...

[Federico]

[1] Cineva se intreba oare ce pretentii poti avea de la un film vechi de aproape 70 de ani? (despre razboi! - n.m., F.)

2. Despre jocul actorilor nu e mare lucru de spus. Cu exceptia personajelor Francesca sau Harriet (care dovedeste si excelente abilitati atletice), majoritatea actorilor sunt ingrozitor de artificiali, dupa marca epocii. De fapt e un amestec de personaje interesante, jucate cu naturalete, la care se adauga actorii de mana a doua, posibil figuranti sau amatori in orice caz (americanii in general sunt foarte slabi in rol).

1. Da, intrebarea asta nu-mi dadea nici mie pace. N-aveam de gand sa-l vad. Dar m-am razgandit. Ma uit la el maine.

2. Vrei sa spui ca in apropierea jumatatii secolului inca nu se putea juca decat ca cizma? Io-s de acord nu de alta (cu cateva exceptii exceptionale!) dar nu m-a sustinut nimeni niciodata si ajunsesem sa cred ca-s nebun. Sau incult.

[aniela07]

In Ten, impresia de claustrofobie, in spatiul limitat la interiorul masinii, arata cat de putine par optiunile si libertatea unei femei dintr-o societate religioasa pana la extrem, unde deciziile privind viata personala nu mai pot fi private.
Alegerea lui Kiarostami de a prezenta totul intr-un mod minimalist, fara dezvoltarea laborioasa a personajelor sale, fara schimbari sofisticate de cadre si fara a cadea in melodrama, mi se pare salutara pentru un subiect care are tendinta de a se transforma mai mult in stiri de la ora 5 decat de a lua o forma artistica mult mai percutanta in a transmite inacceptabilitatea unor astfel de frustrari de a fi femeie.
Personajele sunt in cautare de raspunsuri, fac eforturi sa inteleaga ce li se intampla, incearca sa se impace cu propriile alegeri.

Cu toata lipsa lui de sentimentalism, Paisan este coplesitor. Mi-a placut impresia pe care o lasa filmul ca sunt surprinse, ca intr-un documentar, nu regizate, vietile necosmetizate ale celor implicati (mai mult fara vointa lor) intr-un razboi unde, ca individ, nu ai cum sa castigi.

Desi apreciez filmul lui Rossellini, votul meu merge la Ten.

[Federico]

L-am vazut. E naspa. E haotic, aglomerat, obositor, dezghinat si fara omogenitate. De multe ori habar n-aveam ce se-ntampla pe ecran. S-ar putea sa fie de vina si dispozitia mea psihica de-atunci.

Mi-a placut impresia pe care o lasa filmul ca sunt surprinse, ca intr-un documentar, nu regizate, vietile necosmetizate ale celor implicati (mai mult fara vointa lor) intr-un razboi unde, ca individ, nu ai cum sa castigi.

Da, poate doar senzatia pe care o da browsing-ul ochiului auctorial prin forfota orasului, impartial si cu zaboviri aparent arbitrare pe anumite locuri si personaje. Aminteste (putin mai mult) de tehnica "feliei de viata".

Votez cu Kiarostami, cu constiinta-mpacata.

[varu]

Pfuuuu, ce alegere trebuie sa fac aici, ca niciunul dintre filme nu m-a incantat foarte tare. Nu stiu daca a fost alegerea subtila a lui Liviu de a pune fata in fata doua filme sub forma de vignette pe care sa le comentam, dar daca tot am rezistat sa le vad pe amandoua o sa si votez.

Ten
E al doilea film facut in Iran pe care il vad anul asta dupa unul foarte bun vazut la TIFF (Nader si Simin) si e al doilea film al lui Kiarostami pe care il vad dupa 'Copie conforme', deci primul film 'iranian' al lui Kiarostami.
Sincer, in comparatie cu exemplele date mai sus filmul asta nu mi-a transmis prea multe. L-am vazut cu multe stopuri ca nu a reusit sa ma acapareze cu 'povestea'. Pentru mine, banalul aparent expus in film si care ar trebui sa transmita sensuri deasupra banalului a ramas in sfera banalului si filmul in cazul asta e 'forma de dragul formei, fara fond'. Experiment cinematografic ratat.
Nu cunosc prea bine termenii tehnici din cinema ca nu fac parte din breasla si as fi incantat ca cineva care citeste forumul si stie ce presupune filmarea in 35mm sa explice mai in amanunt considerentele folosirii unui astfel de format foarte vechi (de cand s-a inventat cinemaul practic), pentru ca mie mi-a lasat senzatia (voit asumata de regizor cred) de amatoricesc, de punere a unei camere ieftine pe torpedou si inregistrare a banalitatii cu scopul de a atrage sensurile 'profunde' ale unei societati complexe blablabla. Ei bine, daca asta si-a propus, nu prea cred ca a si reusit.
E doar calofilie de dragul calofiliei.

Paisa
E cam ironic cum un film din anul 1946 reuseste sa para mai inovator decat un film iranian ce se vrea 'inovator' vreo 55 de ani mai tarziu. Sigur ca apartinand neorealismului italian care apeleaza la actori neprofesionisti si la redarea cat mai bruta a realitatii filmul asta pare naiv vazut azi, dar sincer am preferat sa vad imagini din Evul Mediu al cinematografiei cu Napoli si jeepul american de razboi trecand prin fata Colosseumului si americani sedusi de italience, am gasit mai multa viata in astfel de tanguiri efemere pe vreme de razboi decat in lalaiala de o ora jumatate a iranianului ce a 'regizat' un film punand camera (ieftina, presupun) pe torpedou.

Votul meu merge catre Paisa, stiu ca iranianul va merge mai departe in turneu, stiu ca e considerat un maestru al regiei si astept altceva de la el, un altfel de cinema, nu camere pe torpedou ce filmeaza discutii banale. Vreau ceva mai mult si sub alta forma.

Si in viitor nu o sa mai votez/comentez daca niciunul dintre filme nu imi place cat de cat.

[Federico]

Ten

Sincer, in comparatie cu exemplele date mai sus filmul asta nu mi-a transmis prea multe. L-am vazut cu multe stopuri ca nu a reusit sa ma acapareze cu 'povestea'. Pentru mine, banalul aparent expus in film si care ar trebui sa transmita sensuri deasupra banalului a ramas in sfera banalului si filmul in cazul asta e 'forma de dragul formei, fara fond'. Experiment cinematografic ratat.
Nu cunosc prea bine termenii tehnici din cinema ca nu fac parte din breasla si as fi incantat ca cineva care citeste forumul si stie ce presupune filmarea in 35mm sa explice mai in amanunt considerentele folosirii unui astfel de format foarte vechi (de cand s-a inventat cinemaul practic), pentru ca mie mi-a lasat senzatia (voit asumata de regizor cred) de amatoricesc, de punere a unei camere ieftine pe torpedou si inregistrare a banalitatii cu scopul de a atrage sensurile 'profunde' ale unei societati complexe blablabla. Ei bine, daca asta si-a propus, nu prea cred ca a si reusit.
E doar calofilie de dragul calofiliei.

La asta m-am referit si eu cand am spus ca am dubii fata de "valoarea intrinseca a filmului". Da, filmul arata ieftin, e genul de film pe-care-puteam-sa-l-fac-si-io. Si pt spectator e foarte inconfortabila senzatia ca autorul umbla cu cioara vopsita. Una dintre cele mai inconfortabile pe care le poate incerca. Blockbuster-ele care arunca la masini in aer in prostie credeti ca contin o valoare intrinseca prin asta pe care o anumita categorie de spectatori o admira? Nici vorba. Tot spilul e ca spectatorul se simte magulit in asemenea momente, se simte respectat de cantitatea de bani si energie care s-a cheltuit pt el.

cu scopul de a atrage sensurile 'profunde' ale unei societati complexe blablabla.

Yep, that's how I feel about that too.
Singurul lucru care m-a interesat sunt oamenii. Mie-mi plac foarte mult oamenii. Nu ma intereseaza deloc ideile pe care le discuta ci felul in care-o fac, emotiile prin care trec atunci si tot felul de gestisoare "nesemnificative" care le scapa. Daca actorii sunt naturali (si aici e o inflatie sufocanta de naturalete) nu mai imi trebuie nimic.

[MinRep]

O observatie minora...

Nu cunosc prea bine termenii tehnici din cinema ca nu fac parte din breasla si as fi incantat ca cineva care citeste forumul si stie ce presupune filmarea in 35mm sa explice mai in amanunt considerentele folosirii unui astfel de format foarte vechi (de cand s-a inventat cinemaul practic)

"Ten" nu a fost filmat in 35mm (care este "foarte vechi", dar si formatul in care, pana acum cativa ani, majoritatea filmelor erau filmate si distribuite), ci in digital (DV or smth, habar n-am...)

[varu]

O observatie minora...
"Ten" nu a fost filmat in 35mm (care este "foarte vechi", dar si formatul in care, pana acum cativa ani, majoritatea filmelor erau filmate si distribuite), ci in digital (DV or smth, habar n-am...)

Da, cred ca ai dreptate.
Am si eu o camera din asta digitala ieftina si mie mi-a lasat senzatia (o senzatie de nespecialist) ca filmul asta ar fi fost facut cu o camera ca 'mandretea' mea.
Oricum m-am bagat si eu unde nu ma pricep.

[Windom]

si filmul in cazul asta e 'forma de dragul formei, fara fond'.

Eu, dimpotriva, vad aici un exemplu clar de "fond fara forma". La fel ca in cazul lui Cassavetes, ne este prezentat un manifest, nu neaparat anti-hollywoodian, acest aspect e unul secundar, efectul unei convigeri artistice "umaniste" as numi-o eu, pusa in practica, paradoxal, printr-o saracire a gestului artistic.