Breaking News – regia Iulia Rugină

[mirodoni]

Breaking News – regia Iulia Rugină

Graba de a vedea un film românesc vine din teama să nu dispară de pe ecrane, din lipsă de spectatori. În general, abia după vizionare citesc despre el. În primul rând, mă interesează sinopsisul, ca să văd cât de departe este realizarea cinematografică față de intenția inițială. În general, dar și de data aceasta, este foarte departe! Citesc apoi și cronicile profesioniștilor, pentru a înțelege unele lucruri, care în film nu se văd, deși ar trebui, iar aceștia le află direct de la realizatori la proiecția pentru presă, sau la lansarea filmului.

De exemplu, aflu că peste cei doi realizatori tv cade tavanul unei fabrici afectate de explozia unui cazan sub presiune. În film nu se vede că e vorba despre tavan, am rămas cu impresia că a avut loc o a doua explozie. Nu este un element lipsit de importanță, pentru că nu este același lucru să cadă tavanul, un perete, sau să aibă loc o a doua explozie. Aceasta din punct de vedere al responsabilităților!

Dar , trecând peste, îți pui problema unde bate filmul. Credeam că e vorba de sacrificiul jurnaliștilor, până la sacrificiul suprem, pentru a oferi publicului informația la care are dreptul prin Constituție. Dar nu este așa. Cei doi intră din proprie inițiativă în fabrica avariată, dar mai ales la insistența reporterului, Alex Mazilu, interpretat de Andi Vasluianu. Acesta scapă doar cu răni ușoare, în timp ce cameramanul, Andrei Paraschiv, interpretat de Dorin Andone, moare sub dărâmături. Acest lucru este foarte important, pentru că, ulterior, Alex spune că inițiativa a aparținut colegului său. De aici speram eu că o să apară „conflictul”, pe care l-am așteptat în zadar, pentru că nimeni nu și-a mai pus problema ierarhizării vinovățiilor. Astfel, miza pe care se conta, Alex fiind pus în situația de a realiza un material comemorativ despre colegul său, scade considerabil.

Așa că, de la problema „ce informație este atât de utilă/necesară publicului, încât jurnaliștii să-și pună viața în pericol, în caz că nu e vorba despre goana după senzațional pentru a te menține în grila audiențelor”, se trece la întrebarea „cât de mult poți pătrunde, ca jurnalist, în intimitatea interlocutorului?”. În acest caz, interlocutorul este fiica decedatului, Simona Paraschiv, o adolescentă din categoria „rebel fără cauză”, categorie de care, sincer să fiu, m-am cam săturat, deși personajul este interpretat cu profesionalism de foarte tânăra Voica Oltean.

Dar ambele teme sunt superficial tratate, trecându-se, tot superficial, la „relația tată - fiică”, în cazul decedatului, respectiv „tată - fiu”, în cazul reporterului. Este incredibil, deși destul de adevărat, că povestea se repetă. Costumat în brăduț, puștiul, interpretat cu dezinvoltură, nu am reținut numele copilului, realizează singurul moment de candoare, distrus chiar de tatăl său, deși nici poezia, nici interpretarea, nici costumația nu erau atât de penibile precum consideră tatăl. Nu la fel stau lucrurile cu Simona - copilă, interpretată de Catinca Militaru, care cântă total fals la chitară, de-l apucă plânsul pe Andi Vasluianu, interpretul lui Alex Mazilu. Nu știu dacă intenția regizoarei coscenaristă a fost să arate că tatăl o ajută să nu renunțe niciodată, dar de aici rezultă că fetița era obligată să cânte.

De fapt, multe intenții ale Iuliei Rugină nu sunt clare. Trece prin ape tulburi de la sacrificiul jurnalistului pe altarul meseriei, la „o meserie de căcat”, scuzați, după cum spune personajul Simona.

Chiar încerc să-mi imaginez cum se scrie un scenariu în trei. Probabil Iulia Rugină spune Anei Agopian şi Oanei Răsuceanu: „Fetelor, aici trebuie să mai băgăm o pu..., aici o pi..., iar pe alocuri câte un că...! Să fim și noi în rândul cineaștilor români!” De unde concluzia că nu întotdeauna unde-s trei, talentul și/sau inspirația cresc, deși ar fi trebuit!

La așa scenariu, nu are rost să-i mai laud pe actorii care și-au făcut corect meseria, și nici să mai aduc alte critici. Despre regie, de asemenea nu are rost să comentez, pentru că mi-e dificil să o separ de scenariu, de vreme ce ambele trec prin aceleași mâini/creier. Oricum, nu pot da vina pe Andi Vasluianu, care se repede s-o culeagă de pe jos pe Voica Oltean cu o disperare nejustificată, inutilă, sau chiar periculoasă. Dacă avea coloana vertebrală ruptă, nu trebuia s-o miște din loc, iar dacă era în comă alcoolică, graba nu folosea la nimic. Numai dacă și-ar fi tăiat venele ar fi contat fiecare fracțiune de secundă! Sunt și alte situații în care nu știu dacă e de vină scenariul sau regia.

Secretul insuccesului/succesului în acest caz e chiar la vedere. În primul rând, rețeta triscenariștelor a cam expirat, respectiv izvorul inspirației a secat. Deci trebuie săpat în altă parte. E drept că un cronicar amabil din sistem spune că „filmul are marele merit că pătrunde în spatele uşilor închise ale jurnalismului” și „ acela de a dezvălui o superficialitate omniprezentă” în jurnalism. Să fim noi sănătoși câți cineaști străini, dar și români, s-au ocupat de aceste aspecte! Așa că… nimic nou! Nou speră scenaristele să fie inversarea unor clișee, cum ar fi „despre morți numai de bine”, dar tot clișeu rezultă.

Când am ieșit din sala cinematografului EUROPA, împreună cu ceilalți doi spectatori, holul era plin de lume. Urma alt film. Nu american, tot românesc! Am crezut că e o lansare și s-a venit pe bază de invitație, dar mă înșelam. La casa de bilete încă mai era coadă. Se poate afla ușor despre ce film este vorba.

Din păcate, cineaștii noștri nu citesc și cronicile nefavorabile. Despre „părerea spectatorului” nici nu se pune problema!