TIPOGRAFIC MAJUSCUL - Radu Jude

[mirodoni]

TIPOGRAFIC MAJUSCUL - un nonfilm de Radu Jude

Răsfățatul cinematografiei noastre, regizorul Radu Jude, a ajuns la al șaptelea film. Dacă ultima sa realizare se poate numi „film”! Nu este o apreciere răutăcioasă din partea mea, ci este o evaluare a afirmațiilor sale făcute în fața spectatorilor la una din proiecțiile de lansare a filmului. Pe scurt, regizorul a renunțat conștient la tot ce era cinematografic până acum în film. Adică a inventat apa caldă și mersul pe jos. Deci nu dramaturgie, nu costume, nu evoluția personajelor, nu interpretare, nu, nu nu... Atunci, ce? Se pune întrebarea!

Păi a luat/chemat niște actori/interpreți, i-a pus să înghită câte un băț, pentru a sta cât mai drepți, iar aceștia au citit de pe niște promptere. Nu, nu niște texte profunde, atent elaborate, ci niște declarații „reale” date în fața organelor de securitate din odiosul regim. Această „tehnică nouă”, care speră producătorul Ada Solomon că va face furori în rândul spectatorilor, a fost preluată dintr-o piesă de teatru, vorba vine... teatru, scrisă de Gianina Cărbunariu. Scrisă, este iar un fel de-a spune, pentru că de fapt a preluat textele din declarațiile împricinaților. Miza ar fi, în concepția realizatorilor, autenticitatea acestor declarații.

Or, tocmai această autenticitate este... falsă. Nici Gianina Cărbunariu, nici Radu Jude, pe Ada Solomon n-o pun la socoteală, nu au trăit acele vremuri pentru a înțelege. Pe cale de consecință, nu poți face o demonstrație riguroasă pornind de la premise false.

Ideea, preluată din presă, este simplă. Prin 1981, un licean își face obiceiul de a scrie pe pereți mesaje antisistem. Nu cine știe ce, ceva gen: VREM LIBERTATE, SINDICATE LIBERE. Numai că, pentru o mai bună vizibilitate folosește litere mari de tipar. Explicația cu vizibilitatea am găsit-o eu acum, autorii au folosit acest lucru în titlul filmului doar pentru că nu au găsit altul mai sugestiv/inteligent. Nici măcar nu este o particularitate, mai toți contestatarii așa scriu.

Desigur, odioasa Securitate se năpustește cu toată dotarea pe tânărul respectiv, pe familie, colegi, prieteni, profesorii de la școala unde învăța.

Până aici, corect. Problema se pune, ce a vrut autorul să transmită? El spune că nimic, spectatorul să creadă ce vrea, el doar îi dă temă de gândire pentru acasă. Păi pentru două milioane de lei luate de la CNC trebuie să spună/facă ceva, nu? Așa e într-o economie de piață! De asemenea, banii ceruți pe biletul de cinema trebuie justificați.
E un act de cultură? Adică acum stabilesc Jude și Cărbunariu ce e aceea cultură?

Dar să continuăm....
Regizorul spune că pe vremea aceea avea vreo 4 anișori, Cred că tot cam așa și coscenarista Gianina Cărbunariu. Păi, în acest caz, de ce nu lasă pe alțiii să scrie scenarii pentru perioada respectivă? Răspund tot eu: pentru că 4% din bugetul filmului revine scenariului. Și nu este vorba numai de două milioane de lei de la CNC. CNC dă numai o parte din bani. Prin regulament, producătorul trebuie să asigure diferența. Desigur, de la sponsori. Sponsorii de unde iau bani? Aici zic să ne oprim!

Să mai adăugăm, totuși, că, în acest caz, bugetul acoperă nu numai prestația câtorva interpreți care citesc de pe prompter, deci nu costume, nu interioare, nu exterioare, nu filmări speciale, ci și căutările în arhiva TVR a unor imagini din perioada ceaușistă, presărate uniform de-a lungul celor două ore și opt minute ale „filmului”.

Desigur, artistul are libertatea de exprimare, nu pun problema cum spune, ci mai ales ce spune!

Radu Jude chiar a menționat că i-ar fi fost greu să reproducă cinematografic perioada respectivă. Cred și eu! Asta nu însemnă că nu trebuia să facă un minim de documentare asupra textelor pe care le-a preluat Gianina Cărbunariu motamo din arhivele Securității. Ar fi trebuit să știe, adică să întrebe pe cineva, cum se dădeau declarațiile pe vremea aceea. Îi spun eu: tot ca și acum! La Miliție, Poliție, Securitate, Servicii secrete, declarațiile se dau după un standard valabil și acum. Împricinatul era luat la întrebări, apoi era pus să scrie și i se dicta cuvânt cu cuvânt. Mă refer la perioada Ceaușescu, pentru că înainte i se dădea inculpatului declarația gata scrisă și era obligat să semneze.

În cazul din film, securistul nu îl considera pe adolescent un pericol real, dar avea sarcina să-l reeduce. De fapt își apăra pielea în fața superiorilor, nu voia să aibă probleme pe sectorul lui de activitate.

De exemplu, îl întreabă dacă l-a văzut cineva când a scris mesajele, dacă a mai fost cu cineva, dacă a mai spus cuiva, cine l-a influențat sau ce, dacă asculta Europa Liberă, dacă părinții știau ce face el etc.

Apoi îi dicta: Subsemnatul, scrie numele complet, cu inițiala tatălui, domiciliat în, scrie strada cutare numărul cutare blocul... după ora douăzeci și trei m-am deplasat pe strada, scrie numele, am intrat pe aleea, scrie numele, și m-am oprit lângă un ... Văzând că nu mă urmărește nimeni, am scris cu cretă cu litere mari... etc,etc. Pentru că securistul știa că declarația va fi citită de șeful său, și pentru a arăta că și-a făcut treaba, îi dicta împricinatului: regret cele întâmplate, sunt conștient că am greșit, nu voi mai repeta... etc, etc.

Așa se explică „limbajul de lemn” folosit în toate declarațiile. Nici în declarațiile de condamnare a acțiunii reprobabile a tânărului, colegii sau profesorii nu foloseau limbajul folosit aici de actori. Un spectator spunea că i s-au părut cam reci dialogurile. Nu erau reci, ci false. Regizorul susținea că a vrut să păstreze un ton neutru, fără interpretări scenice. De ce? Pentru că n-a știut altfel, cred eu. Tocmai aici ar fi intervenit creația artistică, dacă autorii au vrut să arate perfidia sistemului securist.

Pentru mine chiar a fost un exercițiu. Auzeam ce spun actorii îmbățoșați în fața camerei de luat vederi și îmi imaginam ce spuneau de fapt personajele în fața anchetatorilor. Dar eu am trăit acele vremuri și mă ajută și imaginație, nu știu, însă, ce înțeleg tinerii de astăzi din acest film.

Dacă ne luăm după ce se vede pe ecran și ce se aude în difuzoare, s-ar putea ca intențiile realizatorilor să fie percepute exact invers decât au vrut ei.

De exemplu, vedem cum președintele Ceaușescu oferă medalii, zeci de medalii de onoare, unor instituții, șantiere de hidrocentrale, sau întreprinderi cu nume care ne-au rămas și astăzi. Numai numele ne-au rămas, pentru că ele, întreprinderile, au fost distruse în glorioasa economie de piață care a urmat. După unii autori, vreo 7000 de privatizări eșuate, 1500 de mari întreprinderi dispărute.

Și, atunci, cum rămâne cu lozincile tânărului protestatar de 16 ani, care cerea sindicate libere, când el nu lucrase vreodată în vreo întreprindere? A venit și „libertatea”! Cele 7000 de sindicate devenite libere au făcut implozie. Mai mult de 4 milioane de români au plecat din Țară. Asta e libertatea pe care ne-am dorit-o? Sindicate erau și atunci. Fiecare întreprindere avea un sindicat, cu președinte scos din producție, secratară, sediu. Fiecare secție avea o grupă sindicală. Problema era că sindicaliștii nu aveau un patron cu care să „lupte”. „Patronul” era... tot ei!

Inevitabil, facem legătura cu un „nou” președinte ales democratic. Zece ani de domnie! Și-a cumpărat moșie, vile, și-a făcut fata europarlamentar, amanta politician, 8 milioane de români i-au votat demisia, dar au venit în zori doi judecători de la CCR care au dat o erată în care spun că se calculează așa cvorumul, dar de data aceasta se aplică altfel, deci rămâne președinte. Abia după 3 ani de la lăsarea la vatră aflăm oficial că președintele României era Petrov, colaborator al Securității, ceea ce știam cu toții încă de la început. Dar nu s-a întâmplat nimic. Cu el. Cu ceilalți, da! Toți care s-au ocupat cu referendumul de demitere au ajuns la pușcărie. Dar toți! Nu ca deținuți politici, nici vorbă!

Pe vremea aceea, Securitatea se ocupa de mici găinării, dar acum noua Securitate se ocupă de lucruri mult mai importante, adică eliminarea opozanților politici sau politicieni incomozi. De exemplu, președintele Senatului, interceptat electronic și ambiental timp de 7 ani. Și asta pe „siguranță națională”! Târât prin tribunale, în final găsit nevinovat. Judecător incomod de la CCR târât 4 ani prin tribunale pentru o fermă cu 2 struți și 4 capre, care nu era a lui. Lider de partid condamnat pentru că a chemat oamenii la vot pentru demiterea lui Petrov. Judecător luat de mascați în timpul procesului pentru că nu găsea dovezi ca să-l condamne pe inculpat. Mort apoi în pușcărie. Judecătorul, inculpatul a scăpat cu 10 ani, primiți de la alt complet. Averile ilicite n-au fost cercetate de nimeni!

De ce nu s-o fi ocupând Cinematografia Română de cazurile acestea, care sunt cu duiumul? Ce-i drept, și în trecut au fost cazuri grele, dar poate prea grele pentru cineaștii noștri de azi. Cazul din Botoșani a atras atenția doar pentru faptul că tânărul a murit după 3 ani de la încheierea anchetei. Întrebat de un spectator de ce a murit, Radu Jude a spus că nu știe. Nici măcar nu fusese un luptător fanatic!

Dealtfel, la concursul CNC, scenariul semnat, n-am înțeles de ce, și de Radu Jude a primit de la unul din cei 5 jurați nota 4,37. Și pe bună dreptate, pentru că nu este de ficțiune. A primit, însă, de la alt jurat nota 10. Acesta probabil nu și-a imaginat că textul va fi rostit motamo la microfon în fața camerei de luat imagini. Ceilalți au dat și ei ceva note bune, că doar e la modă să luptăm împotriva comunismului, nu!? Apoi, cu notele de la aprecierea regizorului și producătorului, proiectul cinematografic a sărit pe primul loc!