Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
Ce s-a întâmplat atunci, stiti. Vi s-a povestit, ati citit, ati väzut (atât cât s-a putut) pe la televiziuni. Cunoastem si dedesubturile. Le stiam de pe atunci încä - dar acum, în sfârsit, încep sä iasä la ivealä DOVEZILE pe care le asteptam. Ziarele din aceste zile confirmä, cu probe concludente, cä într-adevär totul a fost o înscenare sângeroasä si ucigasä a lui Iliescu si a bandei lui, folosind agonia Golaniei pentru a încerca sä lichideze orice formä de opozitie realä. A sperat sä desfiinteze P.N.L. si P.N.T.C.D., dupä modelul proceselor staliniste de la sfârsitul anilor '40, sä spulbere presa independentä, sä compromitä si sä decimeze clasa intelectualä care nu se läsase amägitä de circul "democratiei originale", sä striveascä sub talpä studentii - cel mai redutabil vector opozant în acele momente. Si, în delirul lui paranoic, de conditionare bolsevicä, si-a închipuit, dobitocul, c-o sä-i si meargä! Noroc cä lumea se schimbase, si reactia a fost promptä: încä din lunea urmätoare, 18 iunie, reactiile interne si internationale au fost virulente. Sandramaua s-a näruit la fel de prompt ca fostul regim al lui Ceausescu. Din acel moment, Iliescu îsi semnase singur, definitiv, condamnarea la groapa de gunoi a istoriei. Ce importantä are cä a fost nevoie de cincisprezece ani? Ba chiar, poate cä e mai bine asa: facturile neplätite la timp acumuleazä dobânzi... Pe-atunci, fostul aparat al nomenklaturii avea încä aproape intacte structurile de putere mostenite. Presupunând, prin absurd, cä se fäcea cumva dreptate, i-ar fi fost molcut si cäldicel infractorului nostru. Avea cine sä-l apere. Pe când acum... numai suturi în cur, de la propriii lui complici, cärora le zboarä covorul de sub picioare. P.S.D.-ul se destramä, mâncat de propria-i putreziciune, sobolanii abandoneazä corabia, unii vor înfunda puscäriile, altii, desigur, vor sti sä cadä în picioare, aciuindu-se pe ici pe colo, c-asa-i viata... Dar nimänui n-o sä-i mai pese de vechea mumie stricatä pânä-n mäduva osemintelor. Tätuka Ilici va avea sfârsitul pe care singur si l-a prescris: un puscärias abject, pe care numai hazardul l-a purtat, o vreme, peste tronul uzurpat al României.
Asa cä, nefiind nimic nou în asta, sä ne amintim...
* * *
14 iunie 1990 - Vânätoarea de oameni
Gloatä de mineri escortând cu brânciuri o doamnä, prin fatä pe la "Havana", spre Universitate. Are vreo 45-50 de ani, e distinsä, îmbräcatä bine. Prin jacheta sfâsiatä i se vede sutienul si pieptul. Tipä disperatä: "Sunt fesenistä, sunt fesenistä!" Degeaba. Pumni în cap, suturi în fund.
Ajung în Piatä, unde voi reveni aproape toatä ziua, din hotelul "Negoiu" unde aveam o treabä în sediul unei firme. De dimineata pânä seara, aceleasi scene incredibile se reiau la nesfârsit. Tipicul e aproape invariabil:
(Notä: APROAPE NIMIC DINTRE ACESTE VIOLENTE SUPREME N-A APÄRUT VREODATÄ LA TELEVIZIUNE. Ani de zile le-am tot asteptat. Cele câteva imagini standard pe care le-am väzut de-atâtea ori cu totii nu erau decât CELE MAI BLÂNDE).
În câte un loc din multime, dintr-o datä, izbucnesc altercatii. Sau...
Väd brusc câte un om alergând, cu gloata dupä el. Sau...
Grup de mineri abordeazä pe câte cineva, schimbä douä vorbe, perchezitie - si începe...
...iar ceea ce urmeazä e mereu la fel:
Nefericitul e cäsäpit de ZECI DE MINERI ÎN ACELASI TIMP, cu bâtele si târnäcoapele, lanturile si cablurile, rängile si topoarele. Loviturile nu sunt simbolice, nu sunt "de intimidare" - sunt BESTIALE. De regulä, omul dispare sub musuroi. De multe ori, nu-l mai väd - doar cä, de la un moment dat, un grup FOARTE COMPACT de mineri porneste cärând ceva...
Am auzit de zeci de ori trosnete de oase rupte si cranii sparte.
Am väzut membre fracturate, îndoite nefiresc.
Am väzut jerbe de sânge tâsnind.
Am auzit urlete neomenesti, de disperare, groazä, durere, agonie.
Am väzut trupuri cäzute, inerte, mutilate, încä lovite si scuipate în timp ce erau luate pe sus si duse spre masini.
Îmi amintesc chipul desfigurat de groazä al unui tânär tigan, cäzut pe spate, chircit în pozitie de apärare, înainte de a dispärea sub lovituri. Urla ascutit, prelung, ca un câine la lunä...
Într-o asemenea dezläntuire de violentä, sävârsitä de o asemenea masä de mii de indivizi, cu toate acele obiecte, încontinuu, timp de douä zile la rând, e practic imposibil sä nu fi existat morti.
Sträulesti II... Mormintele "neidentificatilor".
În lunile urmätoare, ziarele semnalau multe cazuri de dispäruti în acele zile. Îmi amintesc clar de un elev de liceu pe care-l cäuta familia.
Pe urmä, s-a asternut linistea...
Cifra vehiculatä neoficial, de aproximativ patruzeci de morti (inclusiv sau exclusiv cei sase "oficiali" împuscati în noaptea precedentä) este ABSOLUT REZONABILÄ. S-o reducem ar fi neverosimil, s-o umfläm ar fi inutil si indecent.
Manuela Häräbor
Din fereastra hotelului "Negoiu", väd în fata postei de vizavi un grup de mineri în jurul unei blonde înalte, pusä la zid. Contrariat, mä gräbesc sä cobor.
O recunosc imediat: Manuela Häräbor, pe-atunci studentä la actorie. (Desigur, ne cunosteam din Buftea.) Nefericita se isterizase complet: socatä de tot ce se întâmpla în jur, se apucase sä protesteze, iar când s-au repezit la ea, a început sä tipe si mai tare, cä n-au nici un drept, cä e ilegal... Îi provoca färä sä stie, nu mai avea habar pe ce lume era... Se uita spre mine, cu ochi holbati si plini de lacrimi, prin ochelari, nu mä distingea, nu mä recunostea... Numai printr-o minune încä nu începuserä s-o loveascä, dar plutea în aer...
Evident, n-am putut sä stau. Cred cä mai mult instinctul m-a învätat. Am luat de umeri doi mineri, amical, încep: "Stati putin, mäi bäieti, cä domnisoara nu-i d-alea ce credeti voi... E actritä, a jucat în filmele alea cu mineri, nu le-ati väzut? «Iacob», «Fläcäri pe comori»..." (Aiurea, nu jucase-n ele, da' improvizam.) "Nu le-am väzut, dom'le!" "Ei, nu-i nimic, o sä le vedeti voi... Haideti, uite cä s-a speriat, nu mai stie ce vorbeste, i-e fricä... N-aveti voi treabä cu ea, stati asa, s-o duc eu de-aici..." Cä câr, cä mâr, am reusit sä mä strecor printre ei, numai amabilitäti si zâmbete, bätäi pe umär, "Bravo, bäieti, da' stati putin...", ajung la ea, o iau de mânä - "Fatä, HAI!" O scot dintre mineri... Nici nu iese bine, se reazemä de o masinä, la doi pasi: "Da' cum se poate, cum se poate-asa ceva...!" "E uite cä se poate, lasä, hai MISCÄ!" Aproape cu forta, am târât-o pânä-n hotel, i-am luat o apä mineralä, am linistit-o... Abia când m-am convins cä n-avea sä mai facä nici o prostie, am trimis-o acasä cu un taxi.
Horia Baciu
Pe trotuarul de vizavi de Dalles, sub copaci, grup de mineri grämadä pe unu': avea aparat foto la gât. Îl recunosc: Horia Baciu, fotograful de la I.A.T.C. - om la vreo cincizeci de ani, scund, släbut, firav, cu o fatä slabä si emaciatä, a si jucat prin câteva filme, mai ales la Cornel Diaconu. Alb la fatä de fricä, tremura, încerca sä se apere... Mä vede: "Uite, dumnealui mä cunoaste! Jur cä n-am nici o vinä, întrebati!" Intervin imediat: "Da, mäi bäieti, stati linistiti (bâra-bâra-bâra, texte, improvizatie)..." Ästia erau mult mai agresivi, s-au läsat greu, vreo doi au fost gata sä sarä pe mine: "Ce te bagi, bä, esti cu el? Acu' o iei si tu!" Încep sä râd: "Ete, na, päi cum, mä bäieti, cä doar sunt cu voi, uitati-vä la mine cum arät, am eu fatä de legionar...?" (La drept vorbind, aveam o fatä TIPICÄ de preot legionar, pe-atunci purtam barbä, lungä si neagrä - ca sä nu mai spun cä maicä-mea a si fost legionarä, a fäcut Gherla, Sighetul, Aiudul... În fine.) "Uite, luati-i aparatul, duceti-l la politie, o sä vedeti, n-are nici o pozä de pe stradä, domnul e fotograf de meserie, umblä mereu cu aparatul la el." Pânä la urmä, l-am scos pe nea Horia dintre ei, färä aparat - avea sä-mi spunä mai târziu cä nu si l-a mai recuperat niciodatä; nu-i bai, era de la baza aparaturii, iar rector era Rebengiuc, asa cä nu i l-a imputat.
Douä urechi ale acului
La traversarea de la Dalles, mä opreste un miner:
"Ia sä väd ce-ai în geantä!"
Aveam UN SINGUR lucru, si BUN: "România liberä"!
Se uitä chiorâs la mine:
"«România liberä»? Ästa-i un ziar cam..."
Râd glumet:
"E, p-ästa l-am gäsit azi la chiosc, si-mi place sä mä distrez cu minciunile lor."
"Mda... Bine."
Si s-a dus.
Noroc cä era doar unul singur si, evident, în clipa aia n-avea poftä de sânge.
Mä întâlnesc cu un coleg de liceu, Cälin Cristescu (acum e prin state), si începem sä comentäm.
Pe la fântânä, buluc de "oameni de bine" dupä o fatä de vreo douäzeci de ani, purtând-o în suturi, palme si pumni, spre minerii gräbiti s-o ia în primire. Nu stiu ce-mi vine, si din treacät îl întreb pe unul de-aläturi:
"Da' ce-a zis? Ce-a zis?"
Individul (tip de pensionar proaspät, încä vioi, nivel de functionar), percuteazä incredibil - deja complet isterizat:
"Cum ce-a zis, dom'le? Cum ce-a zis? Ce te interezeazä ce-a zis? Ce vrei dom'le? CE VREI DOM'LE???" - acum rägea de-a binelea.
Au fost de-ajuns douä urlete de "Ce vrei dom'le", si s-au si adunat vreo cinci în jurul meu. (Între timp, ajunseseräm la coltul universitätii, lângä scara pasajului. Pe marginea trotuarului, stäteau aliniati soldati din trupele de jandarmi.)
Un bosorog înalt si cärnos, cu pärul alb si niste pete rosii pe fatä, mä apucä de barbä, chiräind: "Ästia ca voi... ...!" (Nu stiu ce-i fäcuserä lu' ta-su' "ästia ca noi".) Între timp, Cälin Cristescu ajunge si el lângä mine, pe fazä, cam nehotärât...
Opreste la bordurä un camion cu mineri. Unul, de pe scara cabinei (tânär, blond, pletos, ochi albastri, topor la centurä), mä cheamä.
Calm, binevoitor, cu o expresie întrebätoare, pornesc spre el. Când sä cobor pe carosabil, un soldat, întinde usor bratul în fata mea si-mi sopteste:
"Nu vä duceti, nu vä duceti."
Îi zâmbesc minerului, ridic din umeri si arät spre soldat:
"Scuzä-mä, da' uite, nu-mi dä voie..."
Camionul pleacä, minerul mä lasä-n plata Domnului... babalâcii se împrästiaserä si ei, probabil atrasi de präzi mai excitante, cä altii se pierdeau cu firea, tipau, o luau la fugä...
Am coborât cu Cälin, calmi, în pasaj, continuând conversatia... Mai tin minte cä foloseam pseudonime improvizate pentru Iliescu si Roman... si mai tin minte cä abia acum, când pericolul trecuse, începeau sä mi se taie picioarele, si simteam cum pompa prin mine adrenalina...
E clar cä m-au salvat, partial, sângele rece, diplomatia, instinctul, improvizatia... Dar, cum spuneam: privesc acum în urmä si nu am nici o îndoialä: dincolo de toate a fost mâna lui Dumnezeu.
Si oare mâna cui îi întinde acum nota de platä "liber-cugetätorului" emanat?...
|