Tamara Buciuceanu - un vulcan fără vârstă

Cred că nouă, tuturor celor din generaţiile anilor şaizeci şi mai recente, ne e imposibil să ne amintim de când o cunoaştem pe Tamara Buciuceanu, această prezenţă permanentă şi robustă din tot ceea ce înseamnă comedie românească. Personal, cele mai vechi amintiri cu ea se revendică de la emisiunile de varietăţi din 1970, când ne-am luat primul televizor şi am început să savurăm acele bijuterii de umor ale marilor noştri actori de comedie. A început prin a-mi stârni hohote de râs cu celebrele ei sincope hohotitoare intercalate abrupt printre replici, de o înălţime sonoră incredibilă - căci, cum aveam să aflu în curând, avea aceleaşi calităţi vocale cu ale surorii ei, solista de operă Iulia Buciuceanu, soţia marelui actor George Constantin şi mamă a actualului său demn urmaş în arta scenei şi a ecranului, Mihai.

Cea care urma să fie acceptată de toată lumea, fără rezerve, ca o adevărată Doamnă a comediei româneşti s-a născut în ziua de 10 august, 1929, la Tighina, în Basarabia. Iniţial, între anii 1948-1951, a studiat la Institutul de Teatru "Vasile Alecsandri" din Iaşi, pentru ca în ultimul an de facultate să se transfere la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, unde i-a avut ca profesor pe Ion Bălţăţeanu şi ca asistentă pe Sorana Coroamă-Stanca, absolvind în 1952.

Spaţiul nu ne îngăduie să acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre rolurile ei de teatru şi film, dintre care se impun în primul rând celebra "Coana Chiriţa", de Vasile Alecsandri, la Naţionalul din Iaşi (colaborare din perioada când deja se stabilise de mult la Bucureşti) - şi, peste ani, Vica Delcă din "Dimineaţă pierdută", după Gabriela Adameşteanu, la Lucia Sturdza Bulandra, urmate de spectacole ca "Romeo şi Julieta la început de noiembrie", "Scaunele", "Cumetrele", Domnişoară fără voie", "Nepotul", "Aşteptând la arlechin", "Domnişoara Nastasia", "Mamouret" şi multe altele - sau, dintre cele peste douăzeci şi cinci de filme, roluri ca slujnica din "Titanic Vals" (1965, Paul Călinescu, după celebra comedie a lui Tudor Muşatescu), noua locatară din "Serenadă pentru etajul XII" (1976, Carol Corfanta), Madam Boiangiu din "Premiera" (1976, Mihai Constantinescu - după piesa "Travesti" de Aurel Baranga; tandem cu Aurel Giurumia), nevasta căpitanului portului din "Toate pânzele sus!" (1977, Mircea Mureşan - serial de televiziune după romanul lui Radu Tudoran; tandem cu Octav Enigărescu), Mama-ursoaică din "Mama" (1977, Elisabeta Bostan - după basmul "Capra cu trei iezi", de Ion Creangă; tandem cu Oleg Popov), Maria Hardelea din "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii" (1980, Mircea Mureşan, după romanul "Ion" de Liviu Rebreanu; tandem cu Octavian Cotescu), soţia colonelului din "Înghiţitorul de săbii" (1981, Visarion Alexa - după povestirile "Moartea înghiţitorului de săbii", de Alexandru Sahia, şi "Vine doamna şi domnul general", de Gh. Brăescu; tandem cu George Constantin), menajera din "Alo, aterizează străbunica!" (1981, Nicolae Corjos), doamna Cătănoiu din "Şantaj" (1982, Geo Saizescu - tandem cu Geo Saizescu), bunica din "Nunta mută" (2006, Horaţiu Mălăele - tandem cu Victor Rebengiuc) şi, în sfârşit, Ita din "Toată lumea din familia noastră", film aşteptat pentru acest an, în regia lui Radu Jude.

Pe scenă am văzut-o pentru prima oară (o seară de neuitat, în toamna lui 1978) la Icoanei, în spectacolul cu piesa "Interviu", de Ecaterina Oproiu, în regia celebrei Cătălina Buzoianu. Piesa consta într-un montaj de interviuri luate de Gina Patrichi mai multor femei din categorii reprezentative ale societăţii contemporane româneşti, iar scena "Avocatei" era pe departe cea mai doborâtoare - Tamara construindu-şi personajul cu aplomb şi gingăşie, emoţie şi o inteligenţă sclipitoare, alternând surprinzător dar şi pe deplin coerent stările, şi modulându-şi impecabil vocea, între tonalităţile autoritare - REPORTERA către VLADIMIR, fiul Avocatei: "ŞŞi mama e severă cu tine?" AVOCATA (dur): "Dâăa!!!" - şi vocabulele înalte - REPORTERA: "Nu vreţi să-l mai chemaţi puţin pe Vladimir?" AVOCATA: "Sigur că da." (În bagdadie): "Vla-dîu-liii...!!!". Tot la Bulandra, peste câţia ani, uimea în "Noţiunea de fericire", de Dolfi Solomon, în regia lui Valerică Moisescu (profesorul meu de regie teatru în primul an de facultate), cu Tovarăşa Ghebală, şefa catedrei de filosofie - o caricatură incredibil de curajoasă, în tuşe apăsate dar fără pic de gratuitate, a unei anumite "savante" de la vârf (de neuitat intrările ei în scenă, păşind vârtos cu servieta-n mână, sau momentul când apare în robă şi tocă à la Oxford, şi cu aripioare de îngeraş...)

Şi a venit şi vremea să-mi termin studiile, angajându-mă la Buftea, unde mă aştepta marea şansă de a debuta ca asistent de regie al filmului "Declaraţie de dragoste" (1985, Nicolae Corjos) şi de a o cunoaşte pe cea din spatele celebrei Isoscel, tiranica profă de mate. Am descoperit atunci, în Doamna Tamara Buciuceanu (căci impunea, în cel mai firesc mod, un respect de neştirbit ce nu lăsa loc pentru familiarisme), o personalitate la fel de complexă ca inepuizabila ei gamă interpretativă. Era super-exigentă cu toată lumea (inclusiv ea-însăşi), dar şi extrem de tandră (îmi mărturisea emoţionată, despre Corjos: "Uite-l pe Nicolae, săracu', douăzeci de ani l-au ţinut pe bară, până să facă film, şi acum, uite la el, ce incredibil e! A meritat să aştepte - dar parcă totuşi..."); cu copiii se comporta ca o mamă afectuos-severă, îi cam punea la punct când întreceau măsura cu zbenguiala pe platou, în răstimpuri însă mai şi amuzându-i cu câte o glumă din repertoriul ei irezistibil - iar personajul şi-l aborda atât cu umor, cât şi cu omenie ("Nicolae, nu aşa... Să ne mai gândim... Nu vreau s-o facem rea..."). Din păcate, Isoscel s-a pierdut pe parcursul serialului, exclusiv din vina scenaristului George Şovu, care - după ce de la sfârşitul primului film o pensionase, în "Liceenii" a readus-o fără nici o explicaţie pe platou - ceea ce nu era deloc rău în sine, personajul fiind o comoară indispensabilă pentru film, dar i-a accentuat părţile pozitive, i-a atenuat severitatea şi i-a eliminat complet obtuzitatea iniţială, care făcea toată savoarea şi potenţa dramatică a temutei dăscăliţe... pentru ca în filmele ulterioare s- transforme pur şi simplu în diriga ideală - ceea ce măcar un câştig tot a adus: secvenţa muzicală din "Liceenii rock'n'roll", împreună cu propriul ei nepot din viaţă, deliciosul Mihai Constantin, care reuşea performanţa s-o învârtească pe umeri, într-un incredibil număr de dans acrobatic.

Tot în acea vreme (vara lui 1986), am mai lucrat împreună la "Cuibul de viespi", ecranizarea lui Horea Popescu după "Gaiţele", de Alexandru Kiriţescu - care prelua în mare parte viziunea şi distribuţia spectacolului de la Naţionalul bucureştean, cu excepţia rolului principal: acolo, pe Aneta Duduleanu o jucase Draga Olteanu-Matei - în schimb, Tamara Buciuceanu-Botez îşi aducea rolul dintr-o montare de televiziune (la drept vorbind, Draga s-a cam supărat, între cele două mari actriţe existând o anume rivalitate - dar adevărul este că nu pot fi comparate: fiecare dintre ele a creat, în stil propriu, câte o Anetă inimitabilă). Ne aflam imediat după încheierea filmărilor la "Liceenii", şi am avut fascinaţia de a o observa pe Tamara în succesiunea directă a două roluri complet diferite. Şi aici, pe platourile noului film, se regăsea aceeaşi combinaţie între stima pe care o suscita prin caracterul ei uman şi profesional drastic, ce nu permitea nici un fel de compromisuri, şi disponibilitea ideală în calitate de colaboratoare cu toţi membrii echipei, pe care-i respecta şi-i iubea la rându-i, aşa cum ea însăşi aştepta, pe bună dreptate, de la toţi cei din jur. Un an mai târziu, la premieră, am avut bucuria de a-l cunoaşte pe admirabilul si soţ, Doctorul Botez, un om de o cordialitate şi o delicateţe rar întâlnite, căruia Tamara m-a prezentat cu entuziasm: "Îl vezi pe băiatul ăsta? Toată figuraţia aia nebunească din film, el a făcut-o!" - dovedind o apropiere nebănuită faţă de tânărul asistent care gravitase preţ de-o vară prin orbita ei şi a celorlalţi mari actori adunaţi sub bagheta lui Horea Popescu.

Şi-mi mai amintesc un incident semnificativ petrecut peste câţiva ani, prin 1992, când un fotoreporter, surprinzând-o prin zona Pieţei Dorobanţi, unde locuia, s-a repezit s-o fotografieze pe stradă fără a-i cere permisiunea. Rău s-a supărat Doamna Tamara, şi aspru l-a muştruluit - moment surprins şi în fotografia publicată apoi în ziar. S-a întâmplat ca imediat după aceea s-o întâlnesc în culisele unui teatru şi, conversând despre neplăcta întâmplare, marea actriţă şi-a încheiat comentariile cu cuvintele de neuitat: "Trebuie să-i respectaţi pe actori, copii - şi să-i iubiţi... că nu ştiţi cât muncesc!"